Trăim o singură dată

Am plăcerea (vorba vine!) să constat că astăzi, joi, 19 februarie, împlinesc 75 de ani. Nu știu cum de s-a putut întâmpla așa ceva – probabil, n-am fost destul de atent. Mâine se va lansa, în Sala Mare a Primăriei Municipiului Iași, cartea mea „Trăim o singură dată” – un Jurnal personal din perioada 2004-2014. În toți acești zece ani am scris de trei ori pe săptămână rubrica „Să vezi și să nu crezi!” din Monitorul de Suceava, totalul articolelor depășind cifra record de 1.500!… Fiind vorba de un moment aniversar, încerc o „repede ochire” comparativă cu trăirile generației 1970-80, cum ar veni următoarea, a noastră, din anii 1940 fiind precedenta, dacă vom concede că o generație acoperă trei decenii. „Noi am fost ultimii Șoimi ai patriei și ultimii Pionieri”… – spun optzeciștii. Ehei, băiețași! Voi ați fost ultimii pionieri, noi, cei născuți în ’40, am fost primii. Naivi și îndoctrinați, credeam în visul nostru. Voi în ce credeți? Cam asta ar fi întrebarea.
Dar să dăm cuvântul generației 70-80: „Suntem ultimii care am folosit telefoanele cu fise(noi le-am prins și p-alea cu manivelă!), la grădiniță, am învățat poezii în românește, nu în engleză, și am cântat Mulți ani trăiască, nu Happy birthday la aniversări (de, noi n-am avut parte de grădiniță…). Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Twin Peaks, Dallas, și cine zice că nu, minte, ori încă n-are televizor(iaca, n-am avut; intram pe șest la cinema, ca să ne zgâim la Balada Siberiei și Zboară Cocorii…). Noi am ascultat Mettalica și Ace of Base, și DJ Bobo, și Michael Jackson, și Take That și încă nu auzisem de manele (e bine, ține-ți-o pe si!), singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu știa pașii, dar toți dansam(de, noi dansam Tango italiano, țineam fata lângă noi, îi simțeam răsuflarea și-i auzeam ticăitul inimii, nu ca voi, cu partenera la trei metri!). Noi am băut prima Coca-Cola la sticlă și am descoperit internetul(voi, prima Coca-cola, noi, ultima cană de bragă, cât despre virtuțile comunicării… ehei! Ca să telefonezi la București, așteptai la rând trei ceasuri, dacă nu făceai curte telefonistei…). Noi suntem cei care încă am mai „cerut prietenia”, ce încă roșeam la cuvântul „sex” și dădeam cu banul cine să intre la Farmacie să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă și să le aruncăm în capul colegelor. (Prezervative? Greu, foarte greu de crezut, dar mai toate colegele noastre izbuteau să termine liceul rămânând fete mari… Poate și fiindcă școala medie dura, atunci, doar trei ani…). Este uimitor că încă mai suntem în viață, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchere și cotiere (Bicicletă? Visul meu. N-a fost să fie), nu am avut scaune speciale în mașini (Mașini? Pe vremea mea exista un singur automobil particular în tot târgul, o IFA în doi timpi, câștigată de un mare norocos la Pronosport), nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toți câinii și pisicile din cartier, nu am ținut cont de câte lipide și glucide mâncăm (în copilărie nu-mi doream altceva decât să mănânc salam Poiana până să mă satur; nici asta n-a fost să fie). Noi am auzit cum s-a tras la Revoluție, noi am fost martorii la trei schimbări de bancnote (de unde să știți voi că, în ’46, un ou costa paișpemilioane?), noi am râs la bancuri cu Bulă, noi am fost primii care am auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV… (Generația mea n-a avut cum să audă nici măcar despre salva trasă în Valea Piersicilor de la Jilava, dar a împărtășit crâncena frică a părinților, care-și făceau trei cruci dacă mașina din oricare noapte nu oprea în fața casei. Cât despre Esca, să vă trăiască. Modestul nostru ideal în materie n-a depășit etalonul Sanda Țăranu. Singurul personaj-liant, care a traversat ambele perioade, rămâne Bulă-cel-fără-de-moarte. El e trăsătura de unire: era și-al vostru, era și este și-al nostru, va fi și al urmașilor urmașilor noștri…).”
Încheierea textului de pe internet este apoteotică: „Suntem o generație de învingători, de visători, de first-timers”. Cum să comentez chestia cu „first-timers”, câtă vreme generația mea expirată a-nvățat doar franceza (nu te mai descurci cu ea nici în Franța!) și rusa (zice-se, inutilă și demodată)? Oricum, sentimentul de învingător este tonic, onorant și fortifiant. Decembrie 1989 conferă dreptul generației 70-80 să se bucure de el din plin. Dar mai departe? Că n-o să trăim doar din „a fost odată…”