Mi-am întâlnit de dimineață un amic. Se grăbea undeva și părea în același timp rupt de realitatea înconjurătoare, dovadă că l-am salutat de două ori până a băgat de seamă că sunt și eu prin preajma lui. Amicul meu este profesor la un liceu. Asta-i meseria pe care o practică de o viață. În curând va fi, dacă vârsta pensionării nu va suferi convulsiile cu care suntem amenințați, un fericit pensionar care va juca probabil table în Cișmigiu.
Încotro?- îl întreb. La școală, îmi răspunde el aproape absent. Ce faci acolo fiindcă vă știam în grevă. Sunt în grevă, dar îmi țin lecțiile. Am zâmbit. Înseamnă că ești în grevă japoneză. Nu, nu sunt în grevă japoneză, sunt în grevă românească. E un fel de grevă care e dar nu se ține. Adevărul e că suntem amețiți cu toții. Nu mai știm de noi. Nimeni nu mai știe de nimeni.
Am rămas, după despărțire, cu un sentiment neclar ca și cum ar ninge vara din senin iar eu așumbla desculțprintr-o zăpadă care îmi îngheață picioarele dar nu există. De dimineață am aflat de la știri că doctoriile se vor scumpi cu 40 la sută. Lipind această informație cu scăderea pensiilor cu 15 la sută (în fapt cu mai mult) chiar că te apucă amețeala. Strada pare și ea amețită, cu personaje abulice care merg și parcă nu știu unde merg. Greva de la RATB se manifestă cu de două ori mai multe troleibuze, tramvaie și autobuze pe străzi. Sindicatele pichetează cu cinci inși Ministerul Muncii iar la poarta Cotrocenilor fac pași de voie doi jandarmi plictisiți. După ce ne-a lămurit la miezul nopții că a trăi bine înseamnă a trăi prost, președintele Băsescu s-a plictisit și el și tace. Sau poate cine știe, e și domnia sa amețit. Înaintea campaniei electorale ne spunea că România nu va intra niciodată în criză economică. Cu un an în urmă ne liniștea că țara pe care o cârmuiește nu se va împrumuta niciodată la FMI. După aceea împrumutul a devenit „centură de siguranță”. O centură utilizabilă și ca ștreang pentru câteva generații succesive. Îmi amintesc perfect o emisiune televizată din campania electorală. Invitat – Traian Băsescu. După ce și-a făcut numărul iar emisiunea s-a isprăvit, președintele a mai cerut un minut pentru a comunica poporului ceva foarte, foarte important. Și euforic ne-a anunțat că în 2010 gata cu criza. România își reia creșterea economică spre noi culmi de bunăstare și progres. Suntem în iunie 2010 și creșterea se face de-a îndoaselea. Mai clar – ne prăbușim cu o viteză amețitoare. Poate și de aici starea de vertij și de amețeală generalizată.
Un politician al puterii declara senin zilele trecute că nu va fi grevă generală, că românii sunt cu gândul la concedii și că pe amețeala asta nu-i mai arde nimănui de revoltă. În PD-L numai într-o săptămână s-au înscris într-un județdin Ardeal 70 de noi membri. După toate nenorocirile anunțate de flașneta Boc să te înscrii într-un partid care pare istoricește falimentar? E tot un semn de amețeală sau de disperare? Îți poți salva slujba doar dacă ești membru al partidului portocaliu. Numai astfel poți aspira la o funcție și la un avantaj. Îmi amintesc anii tinereții mele. Angajat după terminarea facultății la ziarul Orizont din Vâlcea mi s-a atras atenția că trebuie să intru în partid. Nu existau ziariști nemembri de partid. A trebuit să mă și tund fiindcă aveam niște plete de poet care-mi atingeau umerii. Numai așa puteai scrie la gazetă, numai așa puteai aspira să prinzi o deplasare în străinătate, numai în funcție de prestația politică puteai fi promovat. Șefi mi-au fost mai mereu tipi cu dosare perfecte și fără nici o tangență cu meseria scrisului. Azi țara este împânzită de conducători incompetenți, dar bine poziționați în partidul stat.
Îmi amintesc drama unui coleg care și-a pierdut tânără soția. De câte ori se abțiguia nițel plângea amintindu-și ultimele cuvinte pe care i le-a spus cu reproșcelei care avea să moară peste câteva ore. Soția lui era deja în sala de operație, goală, stând într-o deplină uitare de sine cu un picior căzut într-o parte în așteptarea echipei care urma să o opereze. I-a zis, aproape răstit, să-și controleze poziția. Părea abulică, absentă, indiferentă la tot și toate. Nu știu de ce îmi amintesc acum acea poveste spusă mereu cu lacrimi în ochi de colegul meu. Poate pentru că România își întâmpină moartea absentă, cu o pronunțată atonie a mușchilor vitali, împăcată cu tragicul ei destin.
