Trăiască berea și mititeii!

Suceava sărbătorește. Nu are nimic de sărbătorit, dar așa își închipuie, că ar avea de sărbătorit Zilele Sucevei. Dosit după dughene, Petru Mușat, ctitorul târgului ăstuia minunat, atestat documentar în 18 august 1388, arată cu deget de bronz nu spre pământul mărturisitor, ci spre omeneștile dejecții, scremute grăbit și impudic după dughene și exact în fața lui. Nu cred că-i mai pasă, din moment ce s-a tot obișnuit cu veacurile care trec, trec, trec grăbite, în vreme ce bronzul memoriei rămâne. Durează.
Dincolo de dejecțiile umane și de dughenele tip fânar, poporul sucevean al daco-recolciucilor petrece. Sfârâie mititeii, huzuresc fleicile și se răsfață cârnăciorii pe grătare, usturoiul și muștarul ademenesc nourii deși de ploaie mai aproape de pământul petrecăreț, berea curge valuri-valuri, muzica manelisto-folclorică zdupăie îndrăcit, conform tradiției milenare, iar iedera fumului vâscos înșfacă Bucovina Înaripată, care zvâcnește disperată din aripi, fără a izbuti să-și ia zborul. Delegatul cenzor cultural al barbovinismului județean trece important prin aglomerarea aceea de fânare, grătare și petrecăreți, apoi, când dă cu ochii de fânarul unui meșter aurar, cel mai hartist dhe hartiști la făcut hinele dhe haur, deci meșter autentic, cenzorul județean se stropște pe sub mustăcioară la un biet istoric, de curând retrogradat paznic de fânare ultraurbane de guristul-șef Coșneguță, care tocmai își scrie doctoratul prin băsmuitoarea Muma-Pădurii, plătită sezonier, gras și ilegal de la bugetul județean ca să-l facă savant, dar care Coșneguță tocmai pică, brusc și instantaneu, din extazul lui anterior de șef culturnic peste fânarele urbane, în furie intelectuală și care se stropșește (barbat dăștept!) la amărâtul acela de istoric, ca să facă pe placul barbovinelului județean.
Între timp, Petru Mușat, ctitorul, sufocat de putori omenești, își duce mâna de bronz la nas, că și așa nu-l vede nimeni.
Într-un hotel de prin megieșie, patrioții românismului universal se îmbată cu spirit, că doar dacă tot li se asigură gratuit transportul, cazarea și masa pe un lung itinerariu al podurilor de flori, spiritul trebuie să reprezinte contribuții personale, luate, de la domiciliile conjugale, la pachet. Și când se cam amestecă toate cele contribuții spirituale (palincă, vin, vodcă etc.), patrioții itineranți încep să lăcrimeze mai dihai ca lăutarii din Mambo Siria: „Of, țărișoara mea!”. De-abia târziu, când contribuțiile spirituale se vor fi amestecat și vor fi zăcut recipientele goale prin holul recepției hotelului gazdă, se va trezi firea războinică a urmașilor celor mai viteji și înțelepți dintre traci și se vor cam lua patrioții reciproc de revere, altoindu-se caraghios la țurloaie.
Bucovina Înaripată, operă interesantă, dar amplasată prost în iarmarocul central al Sucevei, înfășurată în grăsimea și în fumul unsuros al grătarelor, se sleiește și cade în sine și în tristețe. Berea curge valuri-valuri, iar manelele daco-recolciuce sleiesc, la fel de încătușător ca fumul grătarelor, peste cele ce cu adevărat există. Utilajele grele ale unor bordurieri bucureșteni ocupă strategic și bubuitor diverse șleauri de prin preajma Palatului Administrativ, ca să înceapă înlocuirea noilor borduri stradale cu altele și mai și. Suceava nu mai are străzi, nu mai are trotuare, ci doar borduri scumpe, pe care pășesc elegant milițienii democrației, polițiștii comunitari și jandarmii. Nici dacă te-ar rupe dorul de familie, n-ai putea părăsi berea, mititeii și manelele recolciuce ale lui Petru Mușat, cel de astăzi, pentru că bordurile sunt ocupate de milițieni (deștepți și mulți), iar străzi și trotuare nu mai există în Suceava pusă pe petrecerea patriotismului local. Dacă se sfârșește mărunțișul de prin buzunare, nu-i bai, că-ți dă părăluțe de șase mititei un popă de Paris, și cucernicia sa patriot al podurilor cu flori, care tocmai poftește ceva muzici acordeonești. Păcat că nu se înduplecă prea cucernicul și de ceva părăluțe de trascăuri pentru poporul acesta sucevean, veșnic afectat de crizele economice mondiale! Păcat că administrația județeană risipise firfiricii pe lăutarii lui Grigore Leșe, pe cărțile martirilor și pe muzica poeziei vechi bucovinene, în loc să asigure, gratis, pe lângă guriști recolciuci, berea și mititeii, care, spre deosebire de găleți, nici nu vor fi aruncați, cu prefăcut dezgust, pe treptele vremelnicelor puteri, ci taman sub degetul ctitorului Cetății și al urbei, pe care mai bine l-am muta cât mai departe de ctitoria sa.