Președintele Traian Băsescu a suferit recent un nou puseu de tensiune generat de netrebnica de presă în chiar momentul în care atinsese caldarâmul patriei, după o scurtă și istorică deplasare la Bruxelles. Criza s-a petrecut în chiar Salonul Oficial al aerogării, în fața unei păduri de microfoane și în mijlocul gurilor de tun ale camerelor de luat vederi. Tragicomic e că în meseria noastră, și când suntem înjurați, tot noi arătăm lumii, din toate unghiurile, înjurătura – largă, bombată, țepoasă, hâdă. Președintele ne-a insultat în aeroport pe bucăți și de-a valma, unul câte unul și la grămadă. Noi am multiplicat insulta repetând-o în imagini de cinzeci de ori pe zi și sonor de alte câteva sute. Insulta o reiau și eu acum, iată, cu pixul.
Președintele zice că ziaristul, ființă umblătoare până mai ieri, a reapărut în varianta tonomat. Tonomatul e un fel de sicriu vertical, montat la ușa prăvăliilor, prevăzut cu sucuri, sendvișuri sau merdenele. Bagi banul și tonomatul se execută rapid, vărsându-ți în paharul de plastic zeama dulce, cafeaua caldă, sau felia de tort. Șeful statului aduce amănuntul că ziaristul-tonomat, identificat în toate trusturile și chiar în presa plătită de popor, funcționează numai în monedă comună europeană. Nemernicii de noi, presa ticăloșită, în arta de a-l critica pe președinte, dovedim obrăznicia de a nu accepta moneda națională, încă în funcțiune.
De ce, m-a întrebat o jurnalistă ieri, în calitatea mea – încă validă – de vicepreședinte al Clubului Român de Presă, lovește președintele cu atâta năduf în presă? Simplu, zic eu. După ce și-a pus cu botul pe labe adversarii politici, după ce a înmormântat jumătatea țărănistă a partidelor istorice, și nici PNL nu se simte prea bine, după ce a pilit cu polizorul DNA limba ascuțită a unor pesediști, președintele mai are de furcă doar cu presa. Dincolo de marele corn al adulatorilor, președintele are surpriza să constate că unii condeieri îl dau caricatural prin cerneală. Cum, se miră el, ăștia nu au învățat să mă iubească? Ăștia nu au constatat că sunt omul providențial al statului, că sunt marinarul care, secondat de Elenele lui, îi va conduce spre zări luminoase și râuri cu miere și lapte? Cum, în imbecilitatea lor, nu mă văd statuar și ecvestru, cu nimb auriu pe chelie?
Domnul Băsescu a făcut, cred eu, o uriașă greșeală. Nu pentru că a coborât la nivelul baligii de vacă statura unei demnități înalte a statului, ci pentru că a reușit, după atâtea frecușuri interne, dintre noi, să reclădească solidaritatea de breaslă a jurnaliștilor. Firește, domnul Traian Ungureanu îl va tămâia etern pe președinte. Sugativele culturale, cu funcții de trezorieri ai culturii, care își traduc pe banii noștri propriile cărți în toate limbile lumii, îl vor mângâia cu manșeta cămășii pe bombeu în continuare. Dar șutul în dos administrat de președinte presei, de pe aeroport, a durut. Apărarea fetiței sale de opt sau zece ani, Elena Băsescu, e o gogoașă. Fetița se vrea în Parlament și probabil va ajunge, împinsă și de tăticu. Că n-a avut vreme să citească până spre 30 de ani nici o carte, nu îl supără pe babac. Nici el nu s-a omorât cu lecturile pe vapor. Că fata e goală pe dinăuntru ca o cutie de smac terminată, nu contează. Contează că presa, imbecila, a preluat prostiile jenante ale Beizadelei și le-a mai arătat o dată lumii.
Ziarist-tonomat? Da. I-aș dori milionarului în euro Traian Băsescu să trăiască din cât câștigă un jurnalist, asudând o viață pe peniță.
