În linii mari, istoria legată de marele „prieten” de la Răsărit ne-o cunoaștem. Aprigul nostru domnitor Ștefan cel Mare a lăsat cu limbă de moarte să nu fie închinată țara rușilor, după moartea sa. „Decât prieten cu rusul, mai bine slugă la turci”, s-a exprimat el, ca un mare voievod al cuvintelor.
Poziția mareșalului Ion Antonescu este și ea știută. Pericolul bolșevic, venit de peste Prut, era considerat drept principala amenințare la adresa securității țării. S-a văzut după război câtă dreptate a avut.
Pe Gheorghe Gheorgiu-Dej se pare că tot rușii l-au suprimat, într-un mod ingenios, introducându-i o ciozvârtă de metal radioactiv în cameră. Urmașul lui Dej, Nicolae Ceaușescu, nu are nici el amintiri prea frumoase legate de ruși.
Despre Putin cel de azi vorbește elocvent politica sa internă și modul în care își tratează adversarii. Democrața e o noțiune care nu există în viziune sa despre modul de funcționare a Rusiei.
Suprimarea lui Alexander Litvinenko – fost ofițer KGB și FSB, dar devenit ulterior agent britanic de informații – spune destule. Omul s-a trezit cu poloniu turnat pe neve în ceai și a ajuns cum îl puteți vedea în fotografiile de pe net, de dinaintea morții. Îți faci cruce, și dacă ești creștin, și dacă ești musulman.
Alt contestatar, Mișu Hodorkovski, s-a ales doar cu zece ani de pușcărie, pentru că a îndrăznit să-l înfrunte pe Putin. Unii, cu mai puțină notorietate ca el, și-au plătit cu viața cutezanța.
Ce vreau să spun cu această lungă introducere? Că rușii nu trebuie niciodată subestimați în materie de crime. Liderii lor nu trebuie priviți ca niște parteneri de dialog, ci ca niște oameni bolnavi din punctul de vedere mintal, pe care nu poți pune bază. Cazurile acestora țin exclusiv de resortul psihiatrilor.
Iar în acest context, poziția lui Băsescu de a semnaliza pericolul nu trebuie ironizată. Oricât de discutabil ar fi Băsescu, în materie de Putin se arată atâta de competent, că parcă nici n-ar gândi cu mintea lui.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.