– Există multe tradiții și obiceiuri legate de Crăciun. Ce origini au acestea?
– Prăznuirea Crăciunului din vechime are un profund caracter creștin. Faptul se datorează importanței și semnificației Nașterii Mântuitorului pentru lume, arătată de altfel și în troparul praznicului. Vestea Nașterii lui Iisus Hristos în Betleem a produs cea mai mare bucurie în sufletele oamenilor și continuă să o aducă până la sfârșitul veacurilor. Sărbătoarea Nașterii Domnului, numită popular „Crăciun”, a cunoscut de-a lungul veacurilor o situație aparte față de celelalte sărbători domnești, atât în ceea ce privește data ținerii ei, cât și prin modul de celebrare în viața creștinilor de pretutindeni. Se știe că până în veacul al IV-lea Crăciunul se sărbătorea în toată Biserica, dar nu la aceeași dată. În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului al IV-lea, Nașterea Domnului era serbată în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie, fiind numită Arătarea Domnului.
Sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Apus, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sfântul Grigorie de Nazianz a ținut cu acel prilej predica celebră care va servi mai târziu ca izvor de inspirație imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonului Nașterii: „Hristos Se naște, măriți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L!” La fixarea zilei de 25 decembrie a contribuit și faptul că mai toate popoarele din Antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu petreceri ce durau o săptămână și pe care Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască.
Întâmpinată cu bucurie, Nașterea Mântuitorului aduce cu ea și o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra solstițiul de iarnă, momentul în care natura dă speranțe că va renaște. Astfel, romanii sărbătoreau saturnaliile între 17 și 24 decembrie. Ei sărbătoreau și „nașterea soarelui neînvins” (sol invictus) la solstițiul de iarnă, când zilele reîncep să se lungească (un cult preluat de la persani care-l adorau pe Mithra, zeul soarelui). Deși ziua de 25 decembrie a devenit sărbătoare eminamente creștină, totuși rămășițele cultului păgân al soarelui au trăit mai departe prin unele obiceiuri populare, ca: roțile de foc cărora li se da drumul pe costișa dealului în noaptea de Crăciun, focurile care se fac în dimineața de Crăciun, colacii de Crăciun care imită forma soarelui, mersul cu capra, ursul ș.a. Toate acestea nu au nici o legătură cu creștinismul, ci sunt doar reminiscențe ale cultelor păgâne.
– Ce ne puteți spune despre colinde, care constituie o parte foarte importantă din festivitățile Crăciunului românesc.
– Colindele sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la Nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii – câte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani.
Aceste tradiții au căpătat la noi anumite caracteristici?
Tradiția din țara noastră cere ca cei mici să meargă din casă în casă, cântând cântece de stea și recitând poezii, pe toată perioada Crăciunului. Liderul cară cu el o stea din lemn, acoperită cu staniol și decorată cu clopoței și panglici colorate. O icoană a Nașterii Domnului este lipită în centru stelei și întreaga creație este atașată de o coadă de mătură sau de un băț puternic. Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec și gest ritual, ci și numeroase mesaje și simboluri ale unei străvechi spiritualități românești. În Ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din țară începe colindatul. În Maramureș, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă, iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul.
Postul Crăciunului ia sfârșit și fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii și cozonacii, prăjiturile și vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc liniște și pace în case.
Pe de altă parte, Pomul de Crăciun, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalației electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel. Deși în Europa originea sa precreștină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuși înpărțite: unii văd în el o reprezentare a „arborelui lumii”, alții îl consideră o referire directă la „arborele Paradisului”, împodobit cu mere de un roșu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din Rai.
Până în sec. al XV-lea, crenguțele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca și darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiții păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg. Conform documentelor, în 1605, la Strasbourg a fost înălțat primul pom de Crăciun într-o piață publică. Nu avea încă lumânări și era împodobit cu mere roșii. În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobea primul brad așa cum îl cunoaștem noi astăzi.
La noi, obiceiul a pătruns odată cu influența germană, când primii studentți români au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena, și la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Țările Române în 1866 unde prinții și prințesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureșteană. Cântecul german de Crăciun „O Tannenbaum” a devenit în limba română „O brad frumos”, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde astfel în toate casele românilor.
(sursa Ziarul Lumina)
