Ouă vopsite, ouă încondeiate
Dintre datinile pregătitoare, în Bucovina se remarcă în mod deosebit încondeierea ouălor. Practicarea ei la noi, ca și în spații mai largi, are începuturi străvechi. Originea ouălor vopsite a rămas însă destul de controversată, majoritatea cercetătorilor atribuindu-le o vârstă precreștină, legată de mitul oului și simbolismul său în tradiția popoarelor antice. Astfel, Al. Tzigara-Samurcaș, pornind de la unele mărturii românești și străine, consideră ouăle vopsite că „ar fi de origine păgână”. De asemenea, folcloristul Simion Florea Marian, în lucrarea sa despre sărbătorile la români, susține că tradiția ouălor de Paști ar proveni de la sărbătoarea Anului Nou, când aceasta se ținea primăvara, după vechiul calendar roman, opinie însă neverosimilă. Tot el spune: „Femeile evreice la sărbătoarea pascală puneau pe o masă ouă tari, ca simbol al paserii mitologice numită „Ziz””, iar romanii foloseau ouăle colorate la anumite ceremonii religioase, precum era cea a expiațiunilor. „Oul se zice că reprezintă pe Creatorul lumii care produce tot și conține în sine totul. La perși, egipteni, greci, gali și la primele popoare ale Italiei, oul era emblema universului, opera divinității supreme.”
Vopsitul ouălor
De remarcat că în cosmogonia feniciană, din Oul spart în două au luat naștere Uranos (cerul în limba greacă) și Ge (pământul).
Obiceiuri cu ouă vopsite au existat în trecutul îndepărtat și la chinezi, unde se făceau daruri la nașterea unui copil, ca „semne ale începuturilor vieții”.
Dar ouă s-au pus și în morminte, cum s-au descoperit în mai multe locuri din țara noastră, având legătură cu concepția despre moarte și viața de dincolo. Aceeași practică este specifică credințelor sumeriene și din vechiul Egipt, unde din ouăle puse în morminte trebuia să se nască o pasăre care făcea sufletul zburător către soare. Mircea Eliade, referindu-se la această concepție, susține că miturile, credințele și ritualurile străvechi în legătură cu urcarea la cer sau „zborul magic” sunt atestate, în trecut, pe toate continentele.
Spre deosebire de ouăle albe, cele vopsite au avut dintotdeauna un simbolism deosebit în practicile populare, datorită semnificației ce o poartă coloritul lor, în special roșul, simbolul vieții și al învierii universale.
În creștinism, datina ouălor roșii se leagă de Învierea lui Hristos și reactualizarea ei simbolică în popor prin formele de reprezentare artistică a oului pascal. O tradiție din Pârteștii de Sus spune că ouăle roșii sunt „picurușurile” de sânge care au curs din rănile lui Iisus Hristos atunci când a fost răstignit pe cruce. Mai sunt și alte tradiții legendare despre sorgintea ouălor roșii. Simion Fl. Marian notează vreo nouă culese din Bucovina, toate de esență creștină. Cu timpul, pe lângă culoare s-au adăugat și motive desenate sau încondeiate, în principal cu ceară de albine, realizându-se o gamă variată de ornamente și culori, măiestrie care în Bucovina a devenit o adevărată artă, îndeosebi în satele de munte.
Pasca
Despre folosirea ouălor vopsite și încondeiate la Paști, cea mai veche mențiune o avem în Jurnalul lui Paul de Alep, din sec. al XVII-lea, în care diaconul scrie că atunci când a participat cu patriarhul sirian la sărbătoarea Paștilor, în țările române, „în această zi, s-au adus în biserică multe tăvi pline cu ouă vopsite și încondeiate și de culori diferite; s-a adus și carne de porc, pâine cu unt topit (cozonac?) și busuioc, după datina lor. Domnul nostru patriarh a rostit rugăciunea „pentru sfințirea” ouălor și brânzei, apoi „a rostit” rugăciunea pentru binecuvântarea cărnii; și „acestea” au fost împărțite celor de față”. De asemenea, Anton Maria del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu, prin 1672 scria că „jupânesele dăruiesc de Paști o batistă și câte două ouă ciudat încondeiate cu flori de aur (artă în care valahele sunt foarte iscusite) și acest obicei se întrebuințează și între rude și amici”. Cam în aceeași perioadă, însemnări despre ouăle roșii se fac în cartea logofătului Gheorgache, „Codice ce are întru sine vechi și nouă a Prea Înălțaților Domni”, scrisă în anul 1762.
Pasca
Pe lângă ouă vopsite sau încondeiate, se face pască și o formă de miel, reprezentând mielul pascal. Pasca este întâlnită și la evrei în cult. În creștinism a dobândit însă un alt înțeles. Numele vine de la cuvântul grecesc „” (Paștele, masa de Paști), care derivă de la verbul „” â a suferi. La români numele acesta a venit prin filiera romană, în latină „Pascha” însemnând tot Paști. Pasca tradițională semnifică, prin forma ei și elementele decorative, lucrarea lui Hristos, prin patima Sa, asupra păcatului și a morții și îndeosebi suferințele Domnului pe care le-a petrecut până la moarte.
Învierea
Momentul principal al Paștelui este Învierea – ceremonia religioasă de la biserică în noaptea și spre dimineața sărbătorii, când se dă de către preot tradiționala lumină, de la care aprind lumânări toți credincioșii, și se continuă cu ritualul slujbei liturgice, iar în final se face sfințirea coșurilor cu pască, ouă roșii și alte bucate. Mai demult, în Bucovina se folosea în unele sate, pentru dus bucatele la sfințire, o păscăriță (vas mic de lemn, frumos ornamentat, cu toartă peste mână).
Vasul gătit de Înviere se numește, pe valea Solonețului, „blid”. În el se pun pască, ouă roșii, mielul pascal, cozonac, sare, caș și uneori grâu. Elena Niculiță-Voronca, într-o scrisoare trimisă lui S. Fl. Marian, despre unele plante, amintește: „În Câmpulung pepigioiul îl pun pe pască și-l dau la biserică.”
(Dr. Nicolae Cojocaru, sursa: www.ziarulumina.ro)
