În sport, la fel ca și în artă, performanțele de excepție, cele care durează o clipă, sunt și vor fi veșnic eclipsate de soliditatea tradiției. Ziceam de artă: poți face tu, român, un film care să spargă box-office-urile planetei și să ia toate premiile, de la Oscar pân’ la Cannes (și retur), dar când vorbești de arta cinematografică totul începe și se termină la Hollywood. Fără retur. În fotbal, chiar dacă mai izvorăște, când și când, vreun Ajax ori Lyon, pân’ la urmă tot Spania, Anglia ori Italia fac legea. Iar la nivel de reprezentative, Brazilia va fi mereu prima, chiar dacă titlul mondial poposește întâmplător la altcineva.
Noi avem, la rândul nostru, tradiție într-un sport, unul singur: gimnastica. De vreo trei decenii și mai bine. E, de fapt, un început de tradiție. Am mai avut, o vreme, și alte asemenea începuturi: în handbalul masculin, unde după două titluri mondiale, în loc să monopolizăm trofeele, generoși cum suntem, i-am poftit pe alții să se-nfrupte din ele, până am rămas lihniți. Tradiția se bazează, mai ales în sport, pe figuri emblematice, pe eroi, pe legende. Nu-i destul să-i contabilizezi, pur și simplu, pe acești eroi, ci, pentru ca tradiția să se consolideze, ei trebuie și cultivați, popularizați, oferiți măcar drept exemple, dacă nu chiar de modele. Handbalul românesc este plin de asemenea nume de legendă, de la generația lui Redl, Hnat Ivănescu, Oțelea, Moser, până la cea a lui Gruia, Voinea, Buligan, Stângă. Unii dintre ei s-au stins, cel mai adesea într-un anonimat vecin cu boschetul. Alții și-au aranjat funcții care să-i ferească de rețetele compensate. Despre cei care au cochetat cu pușcăria, nu e acum momentul să scriem. Dintre toți cei care au reprezentat ceva pentru handbalul românesc, un nume a ajuns să fie cunoscut pe toată planeta, lăsând posterității ceva care-i poartă numele, asemenea „săriturii Drăgulescu” în gimnastică ori a săriturii în înălțime „Fosbury flop” la atletism: e vorba de Maricel Voinea, „tatăl” efectului care chiar așa se numește. Știți dv., mingea aia pe care o aruncă handbaliștii din încheietură, cel mai adesea de la șold, și care sare ca tâmpită când atinge podeaua. Îl țin minte pe Maricel pe când bătea, la Baia Mare, loviturile de la 7 metri: mingea abia se mișca, parcă era cu încetinitorul, apoi atingea podeaua și-ncepea să țopăie, de cred că făcea vreo 3 secunde până în ațe. Portarii stăteau nemișcați, ca la execuție. Unul singur a încercat o dată s-o prindă: a plonjat, dar mingea l-a și sărit, l-a și ocolit, de s-a râs vreo 10 minute în sală. Maricel Voinea e în Germania, un fel de șef de echipă la o fabrică de reciclat pet-uri. Tradiție au doar popoarele care chiar merită să o aibă. Erou național printre pet-uri!? Credeți că în altă țară ar fi posibil?
