Trădarea la români

De ziua armatei sunt evocate, firește, faptele de glorie și slavă; nimic despre trădare și trădători. Flori și flamuri la Carei, fluierături și huiduieli în „spatele frontului”. Mai marii țării vorbesc despre unire-n cuget și-n simțiri, dar nu-și dau mâna și se porcăiesc care și unde apucă. Spectacolul regretabil pe care îl oferă războiul dintre palate nu-i nici determinat, nici justificat doar de campania electorală și ar putea aduce în actualitate o prevedere din vechea legislație a oștirii române: când conducerea o ia razna, comanda va fi preluată de cel sau cei rămași cu mintea limpede. Dar putem spera în apariția salvatorului nației călărind un cal alb și vestind restaurarea domniei rațiunii, democrației reale și bunului-simț dacă, uitându-ne în dreapta, uitându-ne în stânga, vedem că aproape toți sunt o apă și-un pământ?
Istoria României are înscrise în file (prea puțin cercetate) destule spectaculoase, disperate, discutabile și uitate tentative de „salvare națională”, care și-au avut eroii lor. Cu toții sfârșind tragic: de la Horea la Vladimirescu, de la Zelea Codreanu la Ion Antonescu. În urmă cu aproape un secol, un astfel de episod a avut parte de crunt final. Și fiindcă partidele tot fac reverențe la ceea ce consideră a fi istoria lor stimabilă, poate că nu-i lipsit de interes să amintim și episoade deloc stimabile – ale trădării naționale – parte din istoria acelorași partide.
În urmă cu aproape un secol, în marginea satului cu nume predestinat – Gropile – avea loc execuția colonelului Crăinicianu, după un ritual de-a dreptul barbar: în timp ce condamnatul era degradat și legat la stâlp în prezența regimentului pe care-l comandase, fanfara militară intona un imn funebru. După ce gloanțele i-au sfărâmat colonelului țeasta, muzica a-ntors-o pe sârbe. Au urmat marșuri, oștenii defilând în pas de front pe lângă cadavrul fostului lor comandant. Era ultimul act al unei mari trădări – spun documentele vremii. Istoricii de azi ar putea avea și ceva îndoieli, fiindcă depinde cum sunt privite lucrurile. În fapt: doi colonei ai armatei române au trecut la inamicul austro-ungar în toiul Primului Război Mondial, intenționând să tragă și trupa după ei.
Nu erau fitecine: Al. Sturdza provenea dintr-o familie care a dat doi domni ai Țării Moldovei și era fiul liderului Partidului Național Liberal D.A. Sturdza, prim-ministru și președinte al Academiei. Colonelul era căsătorit cu fiica lui P.P. Carp, președintele conservatorilor. Celălalt personaj, Crăinicianu, și el colonel, era fiul unui general academician căsătorit cu fiica mareșalului Prezan. Lume bună! Amândoi erau filogermani și, logic, antiruși. Ambii credeau că angajarea României împotriva Puterilor Centrale e-o tragedie națională și s-au erijat în salvatorii patriei. Dacă opinia lor privind reîntregirea țării este mai mult decât amendabilă (cedăm Ardealul, fiindcă românii de acolo au rezistat 1.000 de ani și-or să mai reziste, dar recucerim Basarabia, aflată în curs de totală rusificare), situația socio-politică a României o descriau în fraze ce par scrise azi: „Națiunea română nu simte într-un suflet și nu gândește într-un gând. Între diversele clase ale românilor este o adâncă prăpastie. De-o parte și de alta a ei nu ne înțelegem, nu ne iubim, nu lucrăm (…), fiecare, mic și mare, se interesează doar de sine însuși. Cine va voi să schimbe această stare de lucruri, numai acela poate fi numit patriot și poate avea drept la recunoștință publică” – spunea Crăinicianu.
Recunoștința nației i-a prezentat-o solemn plutonul de execuție. Sturdza, și el condamnat la moarte, și-a salvat viața refugiindu-se în Germania. Sigur că actul lor, la vreme de război, oricât i s-ar încerca justificarea prin considerente de ordin social ori legate de restabilirea unității nației, nu poate fi calificat altfel decât înaltă și reprobabilă trădare. Dar – totdeauna există un dar! – să ne gândim cum ar fi fost priviți cei doi dacă învingeau nemții. Și Sturdza, și Crăinicianu ar fi fost considerați eroi – vezi cazul aproape similar De Gaulle.
Istoria o scriu învingătorii.