Trădarea cărturarilor

Înfruntarea permanentă dintre totalitarism și libertate nu privește numai problematica politică, ci se extinde și la artă și morală
Monica Lovinescu a urmat, în construirea personalității sale de tânăr critic și în formarea conștiinței civice, influențele lui Julien Benda, cunsocut și longeviv filosof, eseist, scriitor, critic literar și politolog francez, și unul dintre cărturarii cei mai nepopulari și greu digerabili pentru Europa ultimilor 100 de ani. Andrei Pipppidi opinează că „severitatea judecăților lui Benda, care au părut excesive la data apariției cărții, s-a dovedit mai târziu profetică”. Dar până la momentul acela, Benda a fost ostracizat, supus unor presiuni publice inimaginabile și urmărit de anatema socială, motiv pentru care a devenit mizantrop. Cert este, însă, faptul că, așa cum a observat Benda, există un vechi conflict între exigențele practicii politice și valorile morale sau intelectuale, iar acesta a luat proporții „odată cu politizarea culturii, cu implicarea maselor prin două tehnici confluente – învățământul obligatoriu și votul universal -, cu crearea mitologiilor naționale”. La 81 de ani de la apariția sa în lume sub pana lui Julien Benda (La trahison des clercs, Grasset et Fasquelle, 1927, 1946, 1958, 1975), cartea Trădarea cărturarilorînfruntarea permanentă dintre totalitarism și libertate nu privește numai problematica politică, ci se extinde și la artă și morală. Julien Benda a observat, întâiul, urmărind fenomene din sfera politologiei (o directă experiență din perioada afacerii Dreyfus și din desfășurarea Primului Război Mondial), că ideile politice și morale sunt adoptate în măsura în care satisfac nu rațiunea, ci sentimentele, iar ulterior aceste idei politice sunt invariabil deformate de propria lor popularitate (Mon premier testament, Paris, 1928, pp. 12-17). (re-editată acum și la Ed. Humanitas, București, 2007, după ediția din 1993) rămâne una dintre cărțile esențiale ale secolului XX, una din cele 40 semnate de Benda. La baza ei a stat convingerea autorului că
Rostul intelectualului e de a pune la încercarea criticii sale temeliile statului și ale societății
Julien Benda, ca și Monica Lovinescu, a condamnat implicarea politică a intelectualilor, a cărturarilor, numai când aceștia își propuneau să susțină cauza unei clase, a unei națiuni sau a unei rase, însă admitea o singură excepție, în cazurile în care această angajare a cărturarilor apără un principiu abstract, anume dreptatea. Reproșul față de cărturarii implicați politic și care, deci, idealizau practica și implicit creau prin politică ordinea practică în scopul dobândirii de avantaje materiale, ignorând și trădând vocația eternă a cărturarului, care este una teoretică, Benda avea dreptate sută la sută. Benda definea „rostul intelectualului în a pune la încercarea criticii sale temeliile statului și ale societății”, respingând însă atașamentul și aderarea intelectualilor la cultul naționalismului, al plezirismului, care la ora actuală – mult după decesul lui Benda – a generat un cult violent al consumerismului. După apariția cărții în Franța, ea a fost aspru criticată și în România, atât de Alexandu Vianu, cât și de Constantin Noica sau de Octav Șuluțiu și alții, apocaliptici în mânia lor precum colegii de generație francezi care îl detestau acum pe Benda în chiar evul conflictual dominat de hitlerism și de bolșevism – ambele curente, extremiste, fiind slujite de majoritatea cărturarilor timpului, ce resimțeau un acut sentiment de vinovăție. Când grozăviile hitlerismului și ale stângii extremiste și-au arătat adevărata față prin genocid, Noica și-a uitat și renegat furia împotriva lui Benda, ca și Eliade. Ceea ce în tinerețea lor li se păruse a fi un justițiarism toxic, acum era o dovadă de înțelepciune a lui Benda. În mod uluitor, observă Pippidi după o cercetare pe destinul cărții lui Benda, apare însuși exemplul neașteptat din partea lui Nicolae Iorga (care de obicei evita să separe menirea intelectualului de datoria civică). Acesta, în toiul Primului Război Mondial, adică atunci când ideile lui Benda îi creaseră mari probleme, a recunoscut dezgustat că „cea mai mare nenorocire omenească, robia prin cultură, care face dintr-o societate cultivată o turmă de fiare docile la ordinele unei bande de asasini” (N.Iorga, „Robia minților cultivate. O problemă de învățământ”, în Neamul românesc, XII, 230, din 23 august 1917).
Rolul intelectualului în societate nu e unul politic, ci unul de competență științifică și culturală
Valabil astăzi, Benda transmite intelectualului îndemnul să nu transfere pasiunea politică în activitatea sa specifică, să nu tolereze nedreptatea, să nu rămână pasiv în fața amenințării libertății. Acest veșmânt de credință l-a îmbrăcat cu demnitate și Monica Lovinescu „Într-o vreme în care xenofobia își găsește justificări patetice și în care niciunui regiment politic nu-i lipsește deviza sa moralizatoare (și ipocrită, n.m.), a-l reciti pe Benda oferă șansa unei reabilitări a culturii”, spune Andrei Pippidi, pentru cei care au urechi să audă glasul subtil ce vorbește despre responsabilitatea intelectualului de a nu-și trăda adevăratul său rol său în societate, care nu este unul politic, ci unul dedicat, în mod critic, științei și culturii.