Tovarășa Ana

În urmă cu aproape zece ani (octombrie 2009) evocam, în această rubrică, destinul lui Marcel Pauker, denunțat ca „troțkist” de către soția sa, Ana Pauker, și împușcat de NKVD în 1937. Marcel a fost românul care a deținut cea mai de încredere funcție pe lângă Stalin, fiind nici mai mult nici mai puțin decât șeful gărzii personale a „tătucului popoarelor” – poziția cea mai temută și mai invidiată la Kremlin. Porneam de la o carte semnată de E. Radzinski, intitulată „Stalin”, în care sunt menționate mai multe amănunte biografice privitoare la „semi-analfabetul Pauker”, „fost frizer la Teatrul de Operetă din Budapesta”. Informații pe care le-am luat de bune, numai că, iată, între timp a apărut o altă lucrare („Cea mai nemiloasă femeie din lume – Stalin cu fustă”), de astă dată scrisă de un american, Robert Levy, doctor în istorie la Universitatea Statului California.
Cercetătorul din Los Angeles, pare-se, mai bine informat (se vede și din fastuoasa bibliografie), demontează una câte una legendele țesute în jurul maleficului cuplu Pauker, așezând în loc o imagine total surprinzătoare mai ales în cazul Anei. Să vezi și să nu crezi! În privința lui Marcel, este destul de simplu: la mijloc e-o confuzie: printre bodyguarzii lui Stalin se afla și un Karl Pauker, fost bărbier la Budapesta, și el devenit mai târziu șef al gărzii, și el împușcat în 1937. Marcel a fost reabilitat postum, Karl, nu. Mare surpriză: Ana nu și-ar fi denunțat niciodată soțul, dimpotrivă, cât s-a putut, l-a apărat – susține documentat Levy. De altfel, multă vreme nici n-a știut că a fost împușcat.
Acuza de semi-analfabetism se demontează singură: Marcel Pauker, cu studii universitare în Elveția, provenea dintr-o veche familie de intelectuali, proprietară a Trustului de presă ce edita gazetele „Adevărul” și „Dimineața”. Cu adevărat revelatoare și aduse până aproape de limita incredibilului sunt liniile ce retușează hotărâtor portretul Anei Pauker, omul politic căruia prestigioasa revistă americană „Time” îi punea în 1948 portretul pe copertă cu legenda „Cea mai puternică femeie în viață”. Nu doar inflexibilitatea dogmatică, brutalitatea și obediența necondiționată față de Stalin au caracterizat-o, ci ar fi vorba despre un personaj complex, contradictoriu, supus îndoielilor și decis ca, uneori, să navigheze, asumându-și riscurile, împotriva curentului.
Nici o îndoială că putere a avut din plin, ceva mai ponderată în perioada moscovită (când a semnat, printre alți lideri bolșevici, decizia de dizolvare a Kominternului), dar aproape nelimitată după 1944, după revenirea în România cu grad de general în Armata Roșie și cu mandat de preluare a conducerii PCR. Zeul ei, Stalin, i-a mai domolit ascensiunea: Molotov o propusese pentru funcția de Secretar General al PCR (eliminând candidatura lui Gh. Gh. Dej), dar mai marele de la Kremlin s-a opus: „Dej este muncitor de profesie, pe când tovarășa Ana nu este nici măcar de etnie română”.
Cea mai mare revelație este aceea că Ana Pauker s-a opus ferm colectivizării forțate a agriculturii României; consilierii sovietici constatau cu uimire că au de înfruntat o primejdioasă apărătoare a micii gospodării țărănești! Nu se știe care ar fi fost soarta agriculturii noastre dacă, în 1953, Ana Pauker n-ar fi fost debarcată și arestată! Levy înșiră o lungă listă de alte „acte temerare”, între care stoparea campaniei de persecuție a „chiaburilor” și oprirea proceselor anti-Tito pe care sovieticii le inițiaseră în tot „lagărul socialist”. Ana s-a opus și demarării procedurilor judiciare împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu, a interzis persecutarea veteranilor români din războiul civil spaniol, ca și procesele împotriva așa-zișilor „sioniști”. De unde se vede că imaginile în alb/negru nu luminează corect și complet oglinda „istoriei prescurtate”, revenirile sineira et studio și revederea dezinhibată a documentelor din arhivele desecretizate putând oferi revelația nuanțelor pierdute.
Principesa Ileana descrie (în cartea „I live, again”) o sugestivă întâlnire cu Ana Pauker: „… era ca un boa constrictor care tocmai fusese hrănit și care, de aceea, nu urma să te mănânce – pentru moment. Grasă și înceată așa cum părea, ea avea tot ce este respingător și totuși oribil de fascinant la un șarpe. Mi-am putut imagina, numai din observarea ei, cum și-a denunțat propriul soț, care drept urmare a fost împușcat…” Dar iată, se dovedește că nu l-a denunțat – ceea ce, până la urmă, n-are cum schimba o întunecată imagine de ansamblu, în bună măsură motivat încetățenită, dar poate barem să atragă atenția că nimeni nu este până la capăt ceea ce credem c-ar fi. Ori c-ar fi fost. Valabil, deci, și pentru vii, și pentru morți.