Tovarăș

Tovarăș. Cuvânt frumos, sănătos la obârșie și curat (folosit des, de pildă, de Sadoveanu în scrierile sale de căpătâi, cele precomuniste). Dar pervertit (ca și autorul „Fraților Jderi”) și sărăcit (taman pe dos, aici, față de același autor, îmbogățit de „Mitrea Cocor”) de virusarea sa ideologică. Un colaborator al lui Ceaușescu amintește decizia fermă (și ciudat de tardivă) a acestuia privind impunerea (prin lege!) a acestui termen în locul „burghezului” domn. Actul normativ a apărut în 1977, fără însă a conține sancțiuni. Motiv pentru unii cârcotași de după 1989 de a critica ineficiența lui, ignorând voit „slalomul” pretins – de propria lor conștință și de penibilul dispoziției ceaușiste – eminenților juriști ce elaborau aberanta lege, în scopul de a exclude capitolul final, punitiv.
Acest proces de „plivire” a modului oficial de adresare începuse de fapt, în Armată, încă din 1949, dar datorită „rezistenței pasive” a corpului ofițeresc încă „burghez”, noul limbaj va intra în obișnuința raporturilor ierarhice cazone abia pe la începutul anilor 1960. Chiar și instrucțiunile inițiale de aplicare a noii adresări militare recomandau ca ea să fie folosită „treptat și cu înțelepciune”, astfel încât onorantul apelativ „tovarăș” să nu apară nicidecum „prea des, după fiecare cuvânt”, știrbindu-i-se astfel din măreție. Adică, era firesc să nu-i spui „domn” unui dușman de clasă, unei „vipere burgheze”, dar nici nu se cade să-l onorezi, prea repede, cu nobilul termen de „tovarăș”!
Dilemă lingvistic-axiologică din care zbirii noului regim bolșevic au ieșit lesne, numindu-i pe foștii miniștri, ca și pe cei ce erau floarea inteligenției române „bandiți” ori, mai simplu, „deținutul nr. X”, abreviat, comod, în „nr.X”. Un număr, sec, atât, pentru un pungaș, un criminal, cât și pentru un boier, un domn. Să notăm că prin anii 75-80 a apărut și depreciativul „tovărășel”, tocmai pentru a sublinia unicitatea „Tovarășului”. Să nu uităm nici că Elena Ceaușescu se adresa soțului ei – sau îi invoca persoana – numai cu acest apelativ exclusivist, cumva monarhic. Elena – apoi prin mimetism umil tot C.C.-ul – nu folosea vreodată, de față cu Tov-ul, prenumele său (Nicu), iar subalternii, nici măcar numele de familie. Câtă fățărnicie, constat, în acceptarea, prin vreme, ca normă impusă de adresare, a unei formule ori a alteia: de ce m-aș fi simțit apropiat, părtaș, tovarăș cu calicul satului, devenit secretar de partid, cel care confisca, prin anii 50, „cota” de grâu din hambarul bunicului meu trecut abuziv la „chiaburi”? Ori, invers, de ce aș accepta („democratic”?) să i se spună, ori să-i spun eu azi, la judecată, „domn” țiganului dovedit că mi-a furat, într-o noapte, găinile din coteț?
Abia acum, în acest excurs tovărășesc, sesizez și stridentul pleonasm conținut în formula preferată de Ceaușescu („dragi tovarăși și prietini!”). Ca și cum „tovarăș”, vechiul cuvânt românizat de multe veacuri, ar implica doar comunitatea de țel și luptă, nu și sentimentul inclus al amiciției fraterne, de suflet.
Ca să închei optimist, mă bucur, cumva, să constat că pe nedrept exclusul azi din uz – ca o flegmă de pe bombeu – „tavarîșci” (intrat în limba română pe filieră slavă și abia „alaltăieri”, istoric vorbind, demonetizat prin conotație politică abuzivă) plătește un tribut nemeritat, dar explicabil prin antirusismul genetic al românilor. Ce ne făceam, cum spălam, cum „reciclam” acum, dacă l-am fi adoptat în locul termenului rusesc, vesticul echivalent ca sens, cuvântul „camarad”. Politizat și mânjit acolo (în Apusul orbit într-o vreme de utopia bolșevică) de comuniștii romanici (și naiv-omantici) ai veacului trecut („camarad” fiind, între altele, și expresia identitară a legionarilor români, din același sângeros veac XX)? (2010)
(Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a, în curs de apariție)