Totuși, un om este un om, doar un om…

Așadar, Moshe Idel a putut observa direct și, mai mult, a fost dispus a împărtăși cu cititorul cărții „Ceea ce ne unește”, faptul că Mircea Eliade pusese istoricismul iudaic într-o ecuație eronată, cum eronat s-a dovedit a fi și conceptul său de ruralizare a istoriei la israeliții din vechime, în timp ce, totuși, era fascinat de mistica centrului în iudaism, de unele aspecte din Talmud. Cauza acestor erori, dar și a acestor inconsecvențe, a fost, așa cum descoperă Idel, accesul lui Eliade la niște izvoare religioase inautentice, iar acest acces a fost lipsit și de consecvență, și de pluriperspectivism. Idel îndrăznește să ridice un văl al interpretării de până la el a lui Eliade. El invită intelectualitatea interesată de problemă și pe cea de bună credință la adoptarea unei strategii perspectiviste corecte nu numai în chestiunea Eliade, ci și „în privința tuturor chestiunilor culturale și intelectuale […], într-un mod cât mai complex.” Opera lui Eliade nu s-a hrănit cu idei legionare. Metodologia extremei drepte nu a poziționat opera lui Eliade pe un anume front cultural. Garda de Fier la care a aderat Eliade nu reprezenta pentru el reduta sortită distrugerii prin arderea de tot a iudeo – masoneriei. Pentru Idel, Eliade „nu este numai acesta, un om cu o singură dimensiune. Asta nu înseamnă că nu cred că el a fost de dreapta, că nu cred că a făcut parte din Legiune. Astea sunt lucruri tehnice pentru mine.[…] Eu cred că Eliade a suferit o schimbare pe care nu a înțeles-o. El a început cum a început și nu a putut să realizeze – nu știu de ce, sper să înțeleg cândva – o integrare a lucrurilor pe care le citează. Nu spun să prezinte iudaismul obiectiv, să uităm chestia asta, vorbesc de integrarea a ceea ce citește în particular cu ceea ce gândește în general. Dar Eliade a fost totuși un om, și nu unul al erei computerelor. Deci n-a putut să se gândească tot timpul la toate cele scrise de el și să vadă ce se întâmplă când te gândești la fiecare dintre ele în particular.”
Prin această metodă pluriperspectivistă a lui Moshe Idel mi se pare că regăsesc cadrul cel mai potrivit unei corecte analize și unei corecte interpretări, situate la nivelul posibilităților actuale de coroborare a datelor. Nu numai privind opera lui Eliade, evident. Ci a oricărei teme de cercetare ce și-a fixat corpusul.
O extrapolare după lectura cărții mi se pare utilă. Și o respirație pentru a medita. În fond, ne situăm deja într-o lume asupra căreia trebuie mai degrabă a învăța să privim cu toate organele văzului din mileniul III, or asta înseamnă un real pluriperspectivism însoțit de informații și tehnologii diverse, iară nu numai săraca recoltă a bietului ochi omenesc.
Întâlnim zilnic, în lumea înconjurătoare, în natura moartă a maniilor informaționale de tot felul, în peisajul mediatic agresiv în care plutim, profețiile a zeci de analiști sau adesea pseudoanaliști politici, economici, sociali, culturali etc. Majoritatea acestor discursuri suferă de abuzuri grave, de retorică găunoasă, de aproximări jenante, de tendențiozități inadmisibile, de alonje manipulative evidente : puține rămân fidele omului de rând, adică intereselor acelui consumator căruia îi este necesară a veritabilă analiză pluriperspectivistă, obiectivă și onestă a unui corpus de fapte și realități față de care trebuie să se orienteze.
*
La aceeași concluzie cu Idel, însă privind către alt afloriment de analiză, ajunsesem acum doi ani, în Germania, când am vizitat prima oară Muzeul Victimelor Regimului Național Socialist. Prietenii cu care am parcurs sălile muzeului, intelectuali originari din România și profund atașați prin cultură și prin tradiții de amintiri și de visuri românești, au acceptat cu amabilitate prudentă să mă ajute să învăț a-mi pune întrebările care nasc un perspectivism valabil asupra identității: “ Este o problemă a germanilor, Holocaustul ? Este o problemă a tuturor germanilor, Holocaustul ? Până când? Începând de la ce nivel? Care sunt limitele culpabilității ? Unde începe vindecarea unei societăți de trecutul propriu? Cum s-ar putea insera « amintirea » experiențelor letale intraspecifice în codul genetic uman, pentru a nu se mai repeta, sau pentru a deveni curabile? Cum se poate reda victimelor genocidului demnitatea și identitatea umană post-mortem ? Cum se poate trăi în vecinătatea crimelor chipurile politic-corecte ? Și așa mai departe…”
În clipa când am început să pășesc, copăcel-copăcel, de-a lungul unor raționamente corecte situate la capătul unor întrebări bine puse și bazate pe o documentare pe măsură, am înțeles că nu este o minciună faptul că eu însămi veneam dintr-un alt lagăr real și recent unde un alt genocid se derulase până nu demult, tot așa cum prin experiența culturală veneam și din shoah. Transnistria ? Alte măști, aceeași piesă…dacă aplicam același sistem pluriperspectivist de analiză a contextului istoric și vectorilor. Ideologie, apoi dictatură, apoi suprimarea oponenților…
*
Apropo de pluriperspectivismul la zi : am citit pe siteul Comunității evreiești din Rădăuți, la adresa http://radautz-jewisheritage.org/
o frumoasă prezentare a scopurilor acestei comunități și ale acestui for excelent condus de prof. Tania Grenberg. Între altele, asumarea grijii și obligației de a se ocupa de păstrarea și conservarea vestigiilor istorice (ca Marele Templu și Cimitirul evreiesc), precum și de editarea unei consistente opere scrise privind ultimii trei sute de ani de viață iudaică în Bucovina. Cu toate că este evident faptul că fiecare comunitate din România își apără interesele conform unei legi românești postdecembriste care îi slujește cel mai bine interesele, cum este Legea 598/ 2002, de care se prevalează și Comunitatea rădăuțeană, nu toată lumea pare să fie de acord cu efectele acestei legi, contestând-o sau îndemnând la încălcarea și chiar anularea ei. Domnul David Kahan l-a supărat, astfel, până și pe domnul deputat Aurel Vainer, Președintele Federației Comunităților Evreiești din România. Iar, mai nou, nici domnul Bondy Stenzler, nu se simte prea bine, pluriperspectivistic vorbind, în contextul unei istorii întunecate și îndepărtate privind viața și drepturile la propria istorie și identitate ale minunatei Comunități din Rădăuți. Vom vedea în episodul următor ce, cine și de ce. Dar, mai ales, vom arunca un ochi și în adevărurile iudaismului și românismului actual puse sub presiunea momentului prezent.
Scriitoare, publicistă
Membră a Uniunii Scriitorilor din România
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/