Totuși cu demnitate

Am susținut totdeauna că nu există înfrângere demnă. Când iei bătaie, o iei pur și simplu. Câștigătorul e celălalt. Tu ești doar un învins, un loser. De aia am zis mereu că nimic nu e mai urât decât un loc doi, o medalie de argint, care nu este decât un premiu de consolare. Începând de alaltăieri, sunt pe cale de a-mi reconsidera poziția: da, se poate pierde cu demnitate. Poți fi învins fără să-ți fie rușine după. Ba să te și poți mândri cu ceea ce ai realizat, chiar dacă finalul n-a fost unul fericit. Steaua a pierdut pe Stamford Bridge un meci, dar sunt convins că a câștigat prestigiu și admirație. Fiecare dintre cei prezenți pe teren a dat realmente maximum din ceea ce putea da în acest moment. Din nefericire pentru noi, marcatorul clasic al Stelei, Rusescu, a fost pe parcursul întregii expediții de primăvară (adică inclusiv meciurile cu Ajax) poate cea mai slabă piesă din angrenaj, ceea ce se poate întâmpla oricui. Cu toate astea, și despre el se poate spune că a dat maximum, și poate că e chiar bine și normal ca de numele lui se se lege victoria obținută împotriva campioanei Europei. În fond, și Fernando Torres traversează (ba chiar de mult mai multă vreme) cea mai slabă perioadă a întregii cariere, însă asta nu-i scade cu nimic din meritul de a fi cel care practic a calificat-o pe Chelsea în dauna Stelei. Ai noștri au stat bine în teren (de fapt, n-au stat, ci i-au alergat pe londonezi cât au putut), iar aici este meritul indiscutabil al unui mare antrenor. Reghe are un viitor luminos, și nu m-ar mira să-l văd foarte curând și la Națională. Mă simt obligat ca dincolo de laudele pe deplin justificate adresate fiecărui jucător în parte și echipei în ansamblu, să salut cu admirație și publicul românesc care a cam „făcut legea” pe Stamford Bridge. Trebuia să vină și vremea când, „după ce am învățat cu toții să cântăm în engleză We Are the Champions”, să învețe și englezii celebrele versuri „Pe ei, pe ei / Pe mama lor”.