Am în față numărul 1 al revistei „Cronica veche”. Pe frontispiciu scrie „anul XLVI”, ceea ce înseamnă că se invocă o continuitate, dacă nu de apariții, barem de spirit. Ca unic supraviețuitor al echipei de conducere care, acum 45 de ani, înființa săptămânalul ieșean, încerc sentimente amestecate. Mai întâi, satisfacția pur vizuală la vederea literei de titlu, a formatului și formulei de paginație familiară – doar am conceput-o și atunci, și acum. Apoi, prin supratitularea paginilor, preluată ad litteram din seria veche.Simpla înșiruire a semnăturilor, cât și tonalitatea articolelor, atestă bucuria sinceră a regăsirii unei solidarități de echipă (poate efemeră) dacă nu și de crez. Consider realmente impresionante paginile consacrate „cronicarilor” trecuți dincolo de Styx.
Lumea nu începe și nu se termină cu noi și, într-o vreme în care se practică îndârjit contestarea, minimalizarea și trimiterea în derizoriu a contribuției înaintașilor, iată că ne permitem rememorări egal lipsite de patimă, trimiteri politice și răbufniri sentimentale. În fine, de menționat revelatoarea cercetare bibliografică „Au debutat la CRONICA”. Un colectiv de nouă bibliotecare de la B.C.U. au cercetat 1.439 numere de revistă, cu un total de 17.152 de pagini, spre a alcătui o listă exhaustivă a debuturilor. Și nu-i doar simplă listă, ci o cercetare comparativă ce pune în evidență încercarea unora de a-și „muta” fraudulos debutul în gazete… mai centrale, ori de a uita adevărata miză a primei apariții, eludată pur și simplu. Să adăugăm și elocvența iconografiei „de epocă”, ce ne obligă să recităm afirmația lui Călinescu la vederea pozelor din tinerețe: „Ce-i cu voi, băiețași, cu ce drept purtați numele meu?”. Desigur, revista nu-și propune doar o „repede ochire” paseistă, ci cuprinde pagini dedicate actualității („Cronica literelor”, „Cronica artelor”). Cum era de așteptat – ba chiar peste așteptări! – „Cronica veche” a avut parte și de bizare împotriviri. Un pictor ofuscat și-a anulat în semn de protest o expoziție și o lansare de carte! Altcineva ne-a reproșat direct: „de ce reînviați o revistă comunistă?”.
Că a colaborat constant, ani în șir, la „revista comunistă” nu mai conta: mai tare trăgea în cumpănă calpa lozincă de deasupra titlului „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Nu conta nici faptul că, datorită „Cronicii”, au reapărut în publicistica românească autori interziși precum Mircea Eliade ori Constantin Noica, nici că printre debutanți s-au numărat Ion Petru Culianu, Alina Mungiu, Mihai Ursachi, Ioana Orlea ș.m.a., nici că săptămânalul ieșean, dincolo de nimeni citita pagină I-a, a furnizat, deloc întâmplător, sumedenie de bătăi de cap cenzurii și „forurilor”: hai să azvârlim apa din copaie cu tot cu prunc! Spectacolul dezagreabil al post-dizidenței născocite nu se putea să nu ofere reprezentații și-ntr-un moment aniversar, când se împlinesc 45 de ani de la apariția primului număr al unei reviste căreia intelectualitatea moldavă îi datorează mai mult decât se crede și se spune. O altă puțin plăcută constatare: îmbătrânind, foștii „cronicari” au uitat să scrie scurt… și-nfipt. Oricâte ar avea de spus, spațiul acordat primilor doi foști redactori-șefi este enorm și-i de discutat dacă era numaidecât necesară tonalitatea vag-defensivă, câtă vreme de la cronicari încoace (ăi bătrâni) se știe că omul sub vremi se află. Nepermis de lungite sunt și alte intervenții, semn că, la Iași, s-a cam pierdut nervul gazetăriei săptămânale, în folosul articolului kilometric, destinat sățioaselor publicații-carte.
Toate fiind remediabile dacă… și aici e aici: dacă revista „Cronica veche” își va continua aparițiile. Nu prea am temeiuri sigure să cred. Susținerea materială a autorităților ieșene se îndreaptă către o „Cronică” care apare… când iese de sub tipar, absentând cu lunile și chiar anii, și nu o citește nimeni pentru simplul motiv că nu-i nimic de citit în ea. Voluntariatul entuziast ce a îngăduit alcătuirea numărului 1 nu-l văd menținut în condițiile unei prestații constante și neremunerate – ca și colaborarea gratuită a autorilor din afara redacției. Ca să nu mai vorbim despre incompatibilitățile și viziunile flagrant diferite din sânul Comitetului redacțional. Dă Doamne să n-am dreptate!
