„TOȚI CROIESC, FAC ȘI PREFAC”

Recunosc: sunt ultra-retrograd de-al lui Sandu Napoilă: „Zici că-i timpul libertății / Al frăției și dreptății / Că de-acuma, pe pământ / Toți deopotrivă sânt”. Ceea ce Alecsandri satiriza, considerând instaurarea egalității o iluzie, trebuie citit în veacul XXI în cheie inversă, principiul constituțional al egalității între cetățeni funcționând, barem teoretic, pretutindeni. Cum să nu fii de acord? Iaca, nu-s, într-o chestiune fundamentală pentru însăși esența democrației: votul universal. Nu consider că-i corect ca votul meu să cântărească la fel cu acela al idiotului satului, al internaților la psihiatrie pentru grave suferințe cronice, și în general cu acela al deținătorilor unui IQ către zero. Votează și un sfert de milion de analfabeți, plus încă (cel puțin) 250.000 de analfabeți funcțional. Îi respect, îi consider și-i tratez ca egali în toate ipostazele cu putință, dar nu și în aceea a votului. Pentru că votul lor semi-conștient ori de-a dreptul inconștient poate afecta, direct sau indirect, viața mea și a oricărui român… Până aici a fost simplu de așternut pe hârtie cele de mai sus, situate între ne-limitele democratice ale libertății gândului și cuvântului. De aici încolo, totul se complică: nu-s soluții. Nu numai noi, românii, le căutăm, o lume întreagă le caută de sute de ani fără vreun rezultat deplin acceptabil. Se spune, pe bună dreptate, că „o formulă de vot alternativă presupune o revoluție (dacă nu o involuție) în mentalul colectiv ce fetișizează votul universal”. Și chiar așa-i. Strămoșii noștri au legiferat votul cenzitar, care, barem teoretic (dar nici într-un caz excluderea femeilor) părea cât de cât rezonabil, numai că accederea la urne era condiționată nu de nivelul educațional, ci de trecerea unui anumit prag material argumentat cu posesii imobiliare, terenuri etc. Aveai drept de vot dacă dovedeai că plătești dări către stat de minimum 48 de lei la țară și de 110 lei la oraș. Erau excluși (legea din 1864) supușii străini, servitorii care primesc simbrie (?), faliții (?) și cei condamnați penal. A funcționat cândva și votul pe clase (curii), ce ținea cont de starea socială, de totalul veniturilor, dar și de nivelul educației alegătorului. Interesant este că, potrivit Legii electorale din 1939, se acorda drept de vot doar știutorilor de carte. Ceea ce se dovedea cu acte școlare, dar ce te faci cu autodidacții, unii, în istoria omenirii, geniali? Toate sistemele s-au dovedit imperfecte, dacă nu chiar falimentare. Doar în ceaușism n-au existat îndoieli și întrebări fără răspuns, pentru simplul motiv că votul… nici n-a avut o existență reală. Pe de altă parte, te întrebi dacă votul universal are temei și rost, câtă vreme, potrivit lui Patapievici („Politice”, 1996) „poporul, în expresia sa majoritară, este incapabil să aleagă bine.” Și atunci, la ce bun votul universal? Eu unul cred că nu-i nici o regulă și că „poporul” poate și greși, dar și alege cum se cuvine, depinde de contextul politic general, de eficiența campaniilor, de carisma și elocvența candidaților, de ceea ce a fost și ceea ce se crede că va fi, de suportul mediatic, de conjuncția lui Neptun cu Venus, de un pixel albastru, de scrisorile pierdute unde nu trebuie. Și, oricum, după cum spunea George Bernard Shaw, „Democrația este un joc care garantează că nu vom fi guvernați niciodată mai bine decât merităm.” Nu-i lege că poporul votează aiurea, da-i sigur că de votat, votează și cine nu se cuvine. După cum a semnalat presa, în 2012, 2014, 2016, bolnavii psihici internați la spitalele și sanatoriile din Borșa, Poiana Mare, Baia de Arieș, Gătaia, Zebil etc. etc. etc. au fost duși cu microbuzele la centrele de vot prin grija… candidaților care au și suportat costurile transportului. Explicabilă mărinimie! La noi, drepturile bolnavilor psihici sunt asigurate (Legea 487/2002) conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, numai că se ignoră dreptul meu de a fi condus de un președinte, primar sau parlamentar ales de către un votant în deplinătatea capacităților mentale. Voci timide unele, agresive altele (C.T. Popescu) încearcă să propună barem obligativitatea bacalaureatului pentru obținerea accesului la urne. L-aș susține, dacă n-ar apare sumedenie de complicații. Ce s-ar face, într-o astfel de situație, de pildă Martin Schulz, președinte al Parlamentului European între 2014-2017, care… n-are Bacalaureatul? La noi, unde legile învățământului se schimbă precum stopul din Piața Victoriei, una-i examenul din perioada Funeriu, cu promovare 45%, și alta-i cel din 2009 (promovare 89%). Ca să nu mai vorbim despre sumedenia de Bacalaureate post-procesate și ilicit atribuite după 1989. S-a propus (aberație!) și o formulă de vot multiplu: oamenii de valoare (?) urmând a primi mai multe buletine. Care-i criteriul, cine și cum stabilește? Cum se vede, nu prea există alternativă pentru votul universal, agitația în jurul disputei arătându-se, deocamdată, fără rost – gălăgie și atât. Vorba lui Sandu Napoilă ultraretrogradul: „N-auzi alta decât forme / Uniforme și reforme. / Toți croiesc, fac și prefac / Ca să ne vie de hac.”