Toți am fost copii odată

Parcă Vergilius spunea „și de aceste lucruri ne vom aminti odată cu plăcere”. Adică, și cele neplăcute vor trece, odată și odată, în rândul suvenirelor demne de respectuoasă rememorare și prețuire. Așa să fie? Pe vremea copilăriei mele, tot românul visa la pâine albă. Acum, eu unul cel puțin, duc dorul pâinii negre. Cea adevărată, românească în toate cele, de la spic la vatră, făr-de E-uri, făr-de țiplă, vopsiri de camuflaj, rețete europene și inscripții englezești. Ciudat: ați observat că pâinea nici nu mai miroase… a pâine? Pe vremuri, îi simțeai aromirea de pe celălalt trotuar. De la brutărie până acasă, o tot rotunjeam, ciugulindu-i mai întâi franjurii de pe margini, că ajungea la mama și „tunsă”, și pe jumătate. Astăzi, europenizați, o cumpărăm gata feliată. Urmașii generațiilor de moși-strămoși ce au tăiat mămăliga cu ața nu mai au vlagă să mânuiască un cuțit! N-o trece mult până când pâinea se va vinde gata mestecată, digerată și… mai știi?
Neobișnuita intensitate a acestor amintiri se cuvine, desigur, coroborată cu specificitatea împrejurărilor de atunci: foametea crâncenă din 1946-1947, viața pe cartelă, dar și negrijile copilăriei, prefirate dalb-romanțios și-ntotdeauna presărate cu sclipiciul înțelegătorului „a fost odată”. Ultimele trei sferturi de veac marchează un adevărat salt-ruptură în înseși temeiurile vieții de zi cu zi, încât aforismul lui Vergilius s-ar cuveni să scoată de sub semnul îndoielii întâi de toate credibilitatea „acestor lucruri” – acum apărând ca suspecte generației tinere: ei, na, exagerări și invenții! De le-ar ști, nu le-ar crede.
Dar nici n-au de unde să le știe – în cazul în care ar interesa cât de cât. Cum să creadă că, după Festivalul Mondial al Tineretului, ținut în România anilor `50, la Suceava a avut rang de eveniment anunțul „se dau bomboane!!” – câte 100 de grame de biete dropsuri de persoană, la coadă și pe tabel. Ce alergătură pe ulițe! Cum să creadă că, la școală, primăvara și toamna, veneam desculți, scriam cu tibișirul pe tăblițe de ardezie, după ore pășteam vaca pe terasamentul căii ferate, iar veștile le comunica primăria ițcănenilor adunați la barieră cu… darabana?
Își mai închipuie cineva cum era viața pe cartelă? Vânzătoarele, adicătelea, „lucrătoarele din comerț”, purtau drept amuletă legată de gât forfecuța cu care-ți decupau tichetul supraviețuirii: pâine, zahăr, ulei. ”Mărfurile industriale” se dădeau „pe puncte”. Fiecare salariat avea dreptul la un număr de „puncte”. Dacă era econom, strângea „punctele” și putea să-și cumpere un costum de haine la doi ani. Sau două perechi de pantaloni pe an. Sau trei cămăși. Sau, nu și.
Existau, în toate magazinele, trei tipuri de costume bărbătești. Cel scump costa, prin 1956, 1.008 lei (leafa era în jur de 400). Profesorii mei de la liceul sucevean purtau cu înțeleaptă demnitate costume ieftine și pantofi așijderea, fiindcă și „varietatea” încălțămintei, manufacturată la Străduința, se reducea la vreo trei trepte ale prețului și cam tot la atâtea variante de modele. Adevărat, pielea era piele și talpa, talpă – asta până când s-a experimentat (la bocanci) talpa din carton presat obținută la topitoria de la Molid din cărțile bibliotecilor epurate (instrucțiuni de utilizare: a se folosi în anotimpul uscat).
Radioul? Un mare lux. N-am avut parte, acasă, decât de difuzorul Stației locale de radioficare, ce transmitea zilnic o înfiptă emisiune locală, constând din lozinci, anunțuri și articolul de fond din Scânteia. Țin minte și acum cortina muzicală gâjâită, citită cu un ac bont de pe placa de patefon… Mai toate cărțile copilăriei erau traduceri din literatura sovietică. Filmele, producții Mosfilm. Când a ajuns în acest colț de țară primul lung-metraj color („Balada Siberiei”), n-am putut intra în sălița cinematografului ce funcționa… în clădirea Gării Ițcani (96 de locuri, plus 22 la balcon) fiindcă lista fericiților spectatori o alcătuise riguros secretara organizației de partid, tovarășa Shechter (fruntași în producție din industrie, adică, de la Abatorul Burdujeni, Topitoria de cânepă, Uzina de impregnat traverse) plus, desigur, notabilitățile.
Telefon mobil (unul sau mai multe) are acum și ciobanul, și prefectul. Până hăt-târziu, în anii `60, a obține o legătură telefonică interurbană putea fi considerată victoria zilei. Făceai comanda la 09, acolo se completa o fișă și urma așteptarea. Ore în șir… La ceasul prânzului, din bucătăriile sucevenilor izvora același unic parfum de cartofi prăjiți. (Adi Cusin identifica și alte miresme: „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte”…), ăsta era nu meniul zilei, ci al săptămânii, anotimpului, anului. Și cum se vede, n-am murit. Iar peste toate tristețile sărăciei se mai prăvălea (asta merită o discuție aparte) și apăsarea politicului exacerbat . Despre care, Vergilius să mă ierte, n-aș crede că „ne vom aminti odată cu plăcere”…