Toți aceia pe care îi numim astăzi „morți” nu sunt deloc morți

În ziua cea slăvită a celei de a Doua Veniri a lui Hristos, va avea loc învierea tuturor morților, pentru ca după aceea să urmeze Judecata cea de Apoi a întreg neamului omenesc. Așa cum a înviat Hristos împreună cu Trupul Său, tot astfel și morții vor învia împreună cu trupurile lor. Însă aceste trupuri nu vor mai fi supuse niciunei stricăciuni, pentru că vor avea ca model Trupul lui Hristos cel Înviat.
Toți aceia pe care îi numim astăzi „morți” nu sunt deloc morți. Toți cei care au plecat din această viață, fie în zilele noastre, fie în trecutul îndepărtat, sunt cu adevărat vii, mult mai vii decât suntem noi.
Lumea morților nu este a lor, ci a noastră, deoarece omul care trăiește fără valori și idealuri, fără dragoste și virtute, este în esență un viu mort. Dimpotrivă, lumea lor, lumea celor păruți morți este plină de viață și lumină.
După moarte, trupul omului se descompune și elementele lui materiale se întorc în pământ, însă sufletul lui călătorește tocmai în direcție opusă. Continuă călătoria lor și ucenicia lor în următoarea clasă a școlii care se numește Viață.
Așa cum sămânța este îngropată în pământ ca să răsară o nouă plantă, tot astfel și omul venind pe lume „este îngropat” ca să răsară după moartea lui un om nou nestricăcios în Cer.
Cel mort plecând din această viață nu are dreptul să ia cu el absolut nimic, ci le lasă pe toate aici. Numai un lucru ia cu el: faptele lui.
Aceste fapte vor constitui „materialele” din care se va construi viitoarea sa locuință. De aceea și Iisus îi îndeamnă pe oameni să-și facă vistierii în ceruri: „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6. 19-21).
În locul unde sunt duși „morții” după moartea lor, ei continuă să învețe și să lucreze duhovnicește și, desigur, să mijlocească pentru cei rămași pe pământ. În acest loc ceresc există „difuzoare” foarte bune și gândurile noastre îndreptate spre ei se aud foarte clar. La fel și tânguirile și suspinele care atunci când sunt prelungite și necurmate, îi fac să sufere.
Locul în care se află este întotdeauna corespunzător și potrivit cu faptele lor și după ce trec printr-o primă judecată, așteaptă Judecata de Apoi, care va fi și pentru ei și pentru noi și se va petrece la a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci toți drepții vor fi răsplătiți din nou.
Mormântul fiecărui mort constituie, în esență, o ușă prin care omul trece de la moarte la viață. Și în acest fel viața dobândește un sens diferit.
Nu ne-am născut ca să murim și nu trăim ca să murim, ci trăim ca să participăm, după moarte, la o viață veșnică. Trăim ca să dobândim o moștenire nestricăcioasă care se păstrează în Ceruri. Pentru că omul nu moare niciodată, ci călătorește de la moarte spre adevărata viață.
(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena)