Fiecărui președinte român i-a plăcut să se înconjoare cu artiști, începând cu Ceaușescu, pe vremea căruia cică osanalele erau obligatorii. Dar și Iliescu și-a împletit brâu din slujitori ai muzelor, la fel și Constantinescu, iar mai nou Băsescu. Până și candidații la președinție apreciază, cu simțul estetic al poponețului, gustul pupăturii de artist. Să ne amintim bunăoară de paginile de publicitate electorală închinate lui Adrian Năstase prin presă, unde semnau incandescent scriitori, pictori, actori… Printre altele, ansamblul ne îndemna să-l votăm pe Năstase președinte, ca să fie în țară „corupție mai puțină”. Te umflă râsul: adică nu să stârpim corupția de să nu mai se vadă, ci să mai lăsăm puțină, pentru băieții șmecheri și fetele dezghețate care se descurcă.
Se înțelege că osanalele presupun, pe lângă un preț moral, și unul concret, bănesc, bun de numărat în palmă, conform principiului: „Plăcerea-i îndoită, când pungășești pungașul!” Iar din acest punct de vedere, cel mai bun negustor s-a dovedit pictorul octogenar Dan Hatmanu, care i-a ars la portofel pe alde Năstase și Hrebenciuc, imortalizați de el pe pânză din cea mai flatantă. De unde se vede, încă o dată, că a fi portretizat și răsportretizat în cursul vieții nu-i de natură să atragă norocul, ci din contra.
Tuturor artiștilor care practică osanalele prezidențiale ca pe niște exercițiile salivare de yoga, le ofer o pildă, din care nu știu dacă vor pricepe mare lucru. Se spune că Tizian îi făcea portretul lui Carol Quintul și, din neatenție, a scăpat penelul din mână. Într-o clipită, regele a sărit de pe scaun și, în patru labe, a cules penelul, întinzându-i-l pictorului, pentru a-și continua treaba. Tizian a dat în bâlbâială, reușind cu greu să îngaime:
-Maiestate, v-ați mânjit de praf… Trebuia să mă lăsați pe mine să ridic penelul… Vai, vai, vai…
Dar suveranul l-a potolit, cu un gest regesc:
-Maestre, regi și împărați sunt o grămadă! Dar Tizian e unul singur!
Așa-mi vine câteodată să-l răpesc pe Traian Ungureanu, al cărui fan am fost mult timp, și să-l pun să scrie pe un caiet, de o sută, de o mie de ori: ”Președinți ca Băsescu sunt o grămadă, dar Traian Ungureanu e unul singur.”
