Încerc un sentiment de bine începând aceste rânduri referitoare la evenimentele care au marcat acest început de săptămână. Nu am găsit încă în presa centrală pe cineva care să fi observat și să fi apreciat la justa lor valoare acțiunile fotbalistului numit Geraldo în nebunia aceea de la Ploiești. L-am citit pe moderatul Vochin care-i ridica statuie lui Martinovic, pe scrâșnitul CTP care își închipuie că agresorul este admirat de publicul de fotbal, pe Tolontan care aruncă pisica în grădina firmei de pază. A trebuit să citesc această rubrică pentru a împărtăși niște sentimente, pentru a-mi da seama că nu sunt singur pe lume. Mă bucur și sper că suntem mult mai mulți cei care au apreciat atitudinea lui Geraldo, un om care a fost capabil să-și păstreze capul pe umeri în tot acel iureș. Da, la cald pot rezona și cu reacția lui Martinovic. Înțeleg revolta omului simplu la adresa violenței care îi pune în pericol valorile supreme, viața, familia, sensul de a fi. Oamenii normali la cap au găsit această supapă, de a saluta punerea cu botul pe labe a unuia care venea direct din epoca de piatră, cu exact aceleași metode. Că n-a fost asta singura cale ne-au demonstrat faptele. Martinovic a fost propus căpitan al Stelei, dar una e să fii căpitan pe timp de război și alta pe timp de pace. În contrapartidă, s-a ajuns până acolo încât aura de războinic a lui Martinovic să fie contestată pe motiv că n-a lovit decisiv, că nu l-a lăsat lat pe intrus!
Acum s-a depășit latura emoțională și putem judeca lucrurile mai clar. Da, agresarea agresorului, deși savurată de mulți dintre noi, putea duce la isterie pe stadion. Nu spun că toți peluzării puteau sări pârleazul, nici măcar jumate, nici un sfert, ci doar 10% și era suficient! Și, în toată acea nebunie, un om și-a păstrat uzul rațiunii. Iar acela a fost Geraldo. Am rezonat de la distanță cu colegul de rubrică, iar martoră îmi e și prima pagină a săptămânalului Pronostic Sportiv, de al cărui destin sunt responsabil. Obrigado, Geraldo!
