Tot tristețe

Am așteptat cu sufletul la gură întâlnirea dintre Astra și Genk, întrucât o prezență românească în tururile europene de primăvară a ajuns să fie un veritabil eveniment. Nici măcar nu pot să-mi amintesc de când nu s-a mai întâmplat așa ceva. Așa că m-am pregătit sufletește de o victorie, dovada fiind că la pariuri am jucat 1 solist, deși cu prima șansă era creditată Genk. Speranțele mele se legau de ambiția echipei, de nebunia lui Șumudică, de dorința majorității fotbaliștilor Astrei de a se afirma și în Europa, și astfel de a ajunge să joace pe la vreo echipă de afară. Până să mă dumiresc pe deplin, era deja 0-1, după o fază ca de la juniorii mici, de unde concluzia că dacă nu ai adversari cât de cât fotbaliști la intern, n-ai cum să faci față rezonabil la extern. Adică golul luat a arătat că fundașii Astrei pur și simplu nu știu chestii elementare de plasament, de dublaj, de marcaj. Noroc că relativ rapid s-a produs egalarea, cu contribuția a 3 din cei 4 fotbaliști din lot, hai 5 cu Silviu Lung. Ceilalți, doar de umplutură, să fie la număr, fapt dovedit și de schimbările de după pauză, când un anume Buș, cică venit din Anglia, unde a stat o vreme pe o bancă din liga a 2-a (Championship), a fost la rându-i schimbat după vreo 14 minute, nu neapărat fiindcă Șumudică e coleric. Că dacă era așa, l-ar fi gonit pe alde Nicolae (jucătorul, nu patronul!) după primele 5 minute, în care s-a văzut limpede că omul e terminat complet, cu mențiunea că mie mi se pare așa cam de vreun deceniu. Una peste alta, la urmă de tot ne-a mai ieșit de o egalare, chestie dătătoare de mari speranțe, Astra având antecedente chiar frumoase în sensul ăsta (ia întrebați-i pe alde West Ham United, să vedeți ce-i la gura lor când le zici numele echipei ăsteia!). Până la retur, rămânem cu tristețea de a nu fi câștigat un meci în fața unei echipe absolut mediocre, dar care știe ceva ce ai noștri nu vor pricepe niciodată: că mingea se joacă dintr-o singură atingere, dacă nu ești stăpân pe dribling. Și cu tristețea de a fi văzut din nou un stadion cam întunecat, cu un gazon (nou-nouț!) de toată rușinea, cu un public mai degrabă trist și el, îmbrăcat în cele mai triste culori de pe lume: negru și maro.