La începutul verii, în Palma de Majorca, mi s-a atras atenția că și acolo departe, în insulele Baleare, se păstrează urme ale unor prezențe românești: casele în care au locuit Iosif Constantin Drăgan și Pamfil Șeicaru, amândoi mutați într-o lume pe care ne place s-o credem mai dreaptă și mai bună.
I-am cunoscut personal. Despre întâlnirea cu Pamfil Șeicaru am scris pe larg (vezi „Printre cărți”, vol. I, pag. 32-34), prilej cu care îmi puneam și câteva întrebări – iată că aflu răspunsuri abia acum, datorită gazetarului Florian Bichir, autorul unui foarte documentat studiu intitulat „Un condei de geniu strivit între două date, 23 august 1944-23 august 1977”.
Eseist, memorialist, prozator, Pamfil Șeicaru s-a născut la Buzău în 1894. Marele „Ziarilă” (i se atribuie nemotivat sintagma „Șantajul și etajul”; de fapt, îi aparține lui Stelian Popescu) a părăsit România în august 1944: l-a trimis Antonescu în Spania, cu speranța aflării unei căi diplomatice de ieșire onorabilă a României din marea conflagrație. Judecat în contumacie, a fost condamnat la moarte în procesul din 1945 al „criminalilor de război vinovați de dezastrul țării”. Refugiat în Spania, a publicat cu regularitate articole anticomuniste în ziarele „Informaciones”, „Ariba”, „Mundo”, drept pentru care intră în vizorul Securității.
O notă din 1963 ni-l arată „extrem de îmbătrânit și complet albit la vârsta de 69 de ani. Totuși, de o energie și o putere de muncă formidabile (…) Situația lui financiară este foarte proastă”. O altă notă se referă la motivele interesului față de gazetarul auto-exilat: „Mânuit inteligent, Șeicaru ar putea fi întrebuințat indirect, cu machiavelică iscusință, în dărâmarea completă a actualului exil politic.”
Într-o scrisoare pe care Șeicaru mi-a trimis-o din Karsfeld (Hotel Karlsfeld, Hochstrasse nr. 6, 8047) făcea referiri elogioase la ținuta grafică a cărților editate de „Junimea” (”este o prezentare elegantă a cărților”) și mă întrebam… de unde le știe. Bănuiam o posibilă implicare a decedatei „Cartimex”, dar era mai simplu: cu siguranță, i le furniza… Securitatea!
Printr-o nouă scrisoare, Șeicaru oferea „Junimii” spre publicare două cărți. Prima, „Rege și dictator” (evident, Carol II), a doua, „50 de portrete” din viața politică, literară și artistică a României interbelice. Am solicitat, la București, includerea lor în Planul editorial și, bineînțeles, nu s-a aprobat. Jocurile erau prea mari, noi, și inocenți, și prea mici.
Cu semnătura lui Ceaușescu, Șeicaru primise 3.000 de dolari pentru editarea în străinătate a studiului „Karl Marx despre români. Texte inedite. Comentarii.” Nimeni, în Apus, nu bănuia că volumul a fost tipărit cu astfel de subvenție; îmi permit să apreciez că, de astă dată, dolarii au fost investiți și motivat, și cu folos.
Marea dorință a lui „Ziarilă” era să i se publice în România romanul „Vulpea roșcată” ce-i avea ca personaje principale pe Carol al II-lea și pe Lupeasca. A fost dus cu vorba (cartea avea să apară abia după 1989) și iar se ivesc întrebări care, poate, vor primi răspuns cine știe când: de ce nu s-a publicat un roman văzut ca (potrivit altei Note) „un rechizitoriu devastator la adresa Monarhiei, afacerismului, și depravării sexuale a lui Carol și a Lupeascăi și condamnă sever partidele politice (…) Romanul lui P. Șeicaru este o mană cerească în favoarea regimului actual”.
Și totuși, n-a fost editat la noi! O eventuală explicație (șubredă, totuși) ar constitui-o pudibonderia epocii, inerentele episoade erotice îngrijorând peste măsură.
Șeicaru a avut parte de alte favoruri: i s-a anulat condamnarea la moarte (fără ca Decretul de grațiere 977 să fie vreodată făcut public!) și a fost invitat să viziteze România. A fost sau n-a fost prezent în asistența la defilarea din 23 august 1977? Unii spun că da, alții, că nu.
De reținut concluzia lui Florian Bichir: „Rămâne de văzut dacă Șeicaru s-a folosit de Securitate sau invers. Poate, în numele unor coincidențe de interese (antimonarhismul, antisovietivismul) fiecare ar fi încercat să se folosească și să manipuleze pe celălalt.” Mai știi?
