Tot Miluță…

Tot despre Miluță Gheorghiu. Maică-sa l-ar fi voit avocat pledant. În cele din urmă, a primit aprobarea familiei să se înscrie la Conservator. Cu o singură condiție (a mamei): „să învețe și carte” (!) Ajuns actor în toată puterea cuvântului, înțelegea în felul său să rezolve diferendele cu critica. Cronicarul teatral și ziaristul Melle reclamă conducerii Teatrului Național: „În seara de duminică 23 sept. am fost, prin surprindere, atacat în mod laș de către dl. Miluță Gheorghiu (…) și lovit cu un baston în cap”. (Melle își manifestase unele rezerve față de interpretarea lui Miluță…)
După 1949, vreme în care i se repartizau doar roluri de… sabotori și „foști” (cei care torpilau industrializarea ori colectivizarea și populau „zona negativă” din biata dramaturgie românească de atunci) încep temutele verificări de partid. Tovarășul Miluță este întrebat de către încruntata Comisiune ce a făcut pe frontul antisovietic. Răspunsul i-a lăsat mască: „Și am trecut Prutul, am trecut Nistrul, am trecut Bugul, când, deodată, catastrofa: vin rușii!” În loc să se amuze de inocența candidatului, Comisia l-a exclus din partid (cum asta, rușii, catastrofă?) și l-a trecut pe linie moartă – de atunci încolo, o vreme i s-au încredințat doar partituri episodice și nesemnificative. „Prinde”, târziu, rolul din „Baba Hârca”, una dintre neuitatele sale creații scenice, după care se petrece adevărata lansare. A interpretat cele mai felurite personaje – de la Farfuridi la caragelianul Mitică, de la Napoleon Bonapartela Setilă din „Harap Alb”, de la von Kalb din „Intrigă și iubire”, la Puntilla lui Bertolt Brecht, de la Mitică Popescu al lui Camil, la Fritz din „Punctul negru” de Kadelburg.
Constantin Ciopraga spunea că „secolul trecut a fost al lui Miluță, secolul acesta, al lui Miluță”. Avea să rămână, întâi de toate, „Chirița”. Din păcate, pelicula cinematografică nu ni-l mai arată pe Miluță decât în filme tezist-ridicole („Vultur 101”). Greu de priceput de ce, în plin secol al tehnicii, ochiul camerei de luat vederi nu s-a oprit niciodată asupra nemaipomenitei Chirițoaie ot Bârzoieni! Eu unul nu voi uita niciodată formidabila reprezentație ieșeană, ajunsă la al 1.500-lea spectacol, în care jucau, împreună cu Miluță, Remus Ionașcu, Const. Sava, Alfons Radvanschi, Nicolae Șubă, Valeriu Burlacu, Aurora Broșteanu, Eliza Nicolau.
Student fiind, am urmărit cele ce se petreceau în scenă cu textul în mână. Surpriză: mai nici o replică nu rămăsese ad litteram – dar, ciudat, faptul nu deranja: tot ce se improviza era absolut pe linia conduitei personajului, absolut în tonul epocii, absolut în spiritul textului. Mi s-a revelat existența unui alt text, care poate fi al lui Alecsandri, și a-l recepta ca atare nu însemna numaidecât eroare… Venit, în 1979, la direcțiunea Teatrului Național, am considerat drept primă datorie readucerea „Chiriței în provincie” pe scena ieșeană unde se născuse. Rolul principal l-am încredințat Tamarei Buciuceanu, iar regia, lui Nicoale Dabija. Din strălucita distribuție de odinioară nu mai rămăsese decât… calul, închiriat de la Pompe funebre (obișnuit cu fanfara și țipetele de la înmormântări, nu dădea semne de spaimă în scenă). După premieră, împreună cu Tamara (al cărei tată, am mai spus-o, mi-a fost profesor de limba rusă la Liceul din Suceava) am așezat câteva flori la „Eternitate”, la mormântul lui Miluță. Pe piatra căruia scrie „Așa e lumea, o comedie / Iar noi artiștii care-o jucăm / N-avem dorință alta mai vie / Decât aplauze să merităm!”.
Și mi-am amintit înmormântarea lui Miluță (1971). Au urmat convoiul funebru (cum se făceau procesiunile pe atunci, cu fanfară și „poduri” la răscruci) peste 1.000 de ieșeni. La un moment dat, s-a insinuat printre membrii întristatei gărzi de onoare, din care făcea parte și subsemnatul, un personaj bizar: zdrențăros, cu picioarele goale în galoși și purtând un soi de steag-prapur negru. N-avea cine și cum să-l scoată de acolo, așa că nu s-a mai dat dus până la groapă, unde a început să dea comenzi și indicații cioclilor. Am aflat că-i un gropar de mult ieșit la pensie, admirator fanatic al lui Miluță, care jurase să nu-l lase coborât în criptă fără prețioasa lui îndemânare: „atâta pot să mai fac pentru conuʹ Miluță, atâta fac”…
În ultimele lui apariții scenice, Miluță nu prea mai avea glas și putere să-și susțină arietele până la capăt: mai mult diza, ajungând și la șoaptă. Alt public l-ar fi fluierat. Ieșenii, în sala Naționalului, lăcrimau: „Miluță nu mai poate…”