Tot despre Nobel

„Nobelizarea” cu năbădăi a lui Bob Dylan îngăduie și o discuție pe tema „românii și Premiul Nobel”. N-avem prea multe de spus – mai întâi, fiindcă lista-i scurtă și laureații noștri s-au afirmat în afara României. Primul deschide scurta enumerare George Emil Palade, născut la Iași în 1912. A primit Nobelul pentru fiziologie în 1974, împărțit cu Albert Claude și Christian Duve. Marea lui șansă a fost căsătoria cu Irina, fiica industriașului Malaxa, ce i-a permis o emigrare în USA fără griji materiale, precum și posibilitatea de a-și consacra toate energiile cercetărilor științifice în domeniul biologiei celulare. Al doilea pe listă este Elie Wiesel, născut la Sighetul Marmației, într-o familie de evrei habotnici (Nobel pentru pace în 1986). Wiesel, care și-a pierdut familia în lagărele naziste, a fost președintele Comisiei Americane a Holocaustului și inițiator al construirii Muzeului de la Washington. Cât despre Herta Müller: nu întâmplător a fost propusă la Premiul Nobel de către guvernul german. Dar vecinii noștri, cum stau? Cât de bulgari, sârbi, maghiari, sunt laureații? Elias Canetti s-a născut la Rusciuk (Russe) și a fost bulgar până la vârsta de… 6 ani. După care a emigrat cu familia în Anglia, unde s-a impus și consacrat. Singurul laureat sârb, Ivo Andrici, s-a format la Graz, în Austria. Ucraineana Alexievici (Nobel, 2015) a trăit în Italia, Franța, Germania și Suedia. E.P. Wigner (Nobel pentru fizică, în 1963) s-a născut la Budapesta, pentru a deveni, repede, cetățean american. G.A. Olah doar a văzut lumina zilei în Ungaria; a fost școlit în Canada și, ulterior, naturalizat în USA. Georg de Hevesy (Nobel pentru chimie, în 1943), născut la Budapesta, s-a format la Berlin, s-a impus în USA și, apoi, în Suedia. G. Bekesy (Nobel pentru holografie, în 1971), adus pe lume într-o maternitate din Ungaria, a învățat la Berlin, s-a făcut remarcat în Anglia și s-a pensionat în Italia (respectivii figurează ca laureați și-n evidențele țării de baștină, și în acelea ale patriei adoptive). Motivarea e simplă: Balcanii n-au avut cum asigura, din mai multe puncte de vedere, deplina împlinire a respectivelor personalități. Există însă și un laureat care și-a trăit întreaga viață în România și despre care nu vorbește nimeni: Ion Moraru. S-a născut în 1927 la Dârlos-Sibiu. A fost directorul Institutului „Mina Minovici”, director al Institutului „Babeș” și ne-a reprezentat țara în Comitetul executiv al Organizației Mondiale a Sănătății. Nobelul pentru Pace i se va atribui pentru activitatea în „International Physicians for the prevention of Nuclear War” și l-a primit în 1985 împreună cu Mihail Kuzin (URSS) și Bernard Lown (USA), co-președinți ai organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”. Numai că Premiul Nobel pentru Pace „trebuia” să-i revină, așa cum aprig se dorea, lui Nicolae Ceaușescu. Faptul că înalta distincție a fost atribuită altui român s-a receptat ca adevărată jignire, o sfidare la adresa țării și a „eroului între eroi”. În consecință, nici nu s-a „făcut vorbire” despre onoranta premiere a lui Moraru și… i s-a refuzat viza pentru Stokholm. Ironia sorții face ca singurul laureat ce și-a trăit viața în România și-n grădina limbii române să treacă în cealaltă lume la 20 decembrie 1989, cu numai două zile înainte de căderea regimului ce i-a barat calea către cea mai prestigioasă și jinduită distincție! Dar dacă, Doamne ferește, tu, românaș autentic, obții un Nobel? Vei fi contestat, repede, chiar de conaționali de-ai tăi. Presa îți va scormoni meticulos biografia și va descoperi că, în clasa a IV-a, ai fost comandant de detașament la pionieri, că ai luat niscaiva diplome în „Cântarea României”, că n-ai avut nici o carte oprită de cenzură și, acuză gravă, s-ar putea să fi fost menționat într-o listă suspectă arsă în 1989. Rubedeniile te vor asalta să-ți ceară bani. Critica complezentă (cacofonie voită) va exulta o lună – două, aflând în cărțile tale sumedenie de sensuri abisale și profunzimi de care n-ai avut habar, după care vor urma obligatoriu revizuiri și recitiri acre, datorate unor indivizi ce-ți urmează, într-un fel, îndemnul, numai că nu „visează” sus, ci „vizează” într-acolo: demolând un Nobel, năzuiesc să-și ridice lor statuie. Nu vei mai putea intra nici la frizerie, nici la Carrefour, nici la Direcția Financiară (unde ți se va impozita premiul plus – adică, minus – contribuția la CAS) fără să stârnești entuziasmul gălăgios al babelor și fecioarelor dornice să pupe un Nobel autentic. Nici la pescuit nu te vei mai putea duce, fiindcă ar vui balta, fiece caras capturat stârnind aplauzele delirante ale confraților undițari și, în loc să pui râme în cârlig, va trebui să dai toată ziua autografe pe coada minciogului. Mai bine și mai sigur joacă la loto, uite, săptămâna trecută, potul a fost cât trei Nobeluri la un loc…