Tot ce suportă patul să legalizeze statul?

Continuă dezbaterea asupra inițiativei Coaliției pentru Familie de a se înscrie în Constituția României actuala definiție a căsătoriei din Codul Civil. Ce vor cele trei milioane de români care susțin prin semnătură acest demers legal? Nimic mai simplu: vor ca instituția căsătoriei să fie protejată la cel mai înalt nivel, juridic vorbind. Dacă, pe viitor, așa cum se întâmplă deja în alte state, se va dori o modificare, aceasta să nu se poată face decât printr-un alt referendum. Recent, Germania a legalizat căsătoriile dintre două persoane de același sex, prin vot parlamentar. Nu ar fi fost corect ca poporul german să fi avut șansa de a decide, printr-un referendum, asupra acestei propuneri care va marca în mod semnificativ prezentul și viitorul națiunii? Până unde se va merge cu legalizarea unor alte tipuri de „căsătorii”? Să nu-mi spuneți că lucrurile se vor opri aici. Spre exemplu, în Columbia, la doar un an de la legalizarea „căsătoriilor homosexuale”, s-a recunoscut ca fiind legal „mariajul” a trei bărbați. Așadar, cine va mai putea și cu ce argumente să stopeze, spre exemplu, legalizarea „căsătoriei” dintre doi bărbați și trei femei, dintre un bărbat și o capră, dintre o femeie și ea însăși etc.? Până unde se va merge? Dar dacă locuitorii unui oraș întreg vor dori să se căsătorească între ei, pe motiv că se iubesc, cum se va proceda?
În favoarea unei așa-zise deschideri către „căsătorii” de genul celor de mai sus se aduce ca principal argument faptul că nu are nimeni dreptul de a se băga în patul altuia. Un judecător, fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) ne mai și acuză de ipocrizie, declarând: „ne revoltăm când suntem interceptați de stat pe motiv că se intră în viața noastră privată, dar în același timp cerem statului să reglementeze pe cine să băgăm în pat”. Am tot stat și m-am frăsuit, vorba ceea, dar nu-mi pot da seama ce a vrut să spună distinsul om al legii. Ce are patul cu statul? Sau invers. Faptul că actuala definiție prevăzută de lege a căsătoriei se va regăsi întocmai în Constituție înseamnă intruziune în viața privată? Cum? Să înțeleg că nici un homosexual nu se va mai atinge de partenerul său, pentru că relația lor nu va fi validată… constituțional? Sau că heterosexualii înșiși nu vor mai avea relații intime în afara căsniciei, doar pentru că vor fi „ispitiți” și ei să mizeze – vorba unui fost președinte – totul pe „o singură carte”?… Câtă pudoare, monșer!
Legea nu prevede nici acum și nici nu va include vreodată, prin modificarea Constituției, vreo restricție cu privire la cele ce se întâmplă în patul omului, oricare ar fi el. Dar pentru cei care tot invocă argumentul „patului sacrosanct”, am și eu o nedumerire. Dacă acesta este criteriul decisiv după care ar trebui să ne orientăm în domeniul legislativ, nu rezultă de aici că, într-un viitor nu tocmai îndepărtat, vor trebui să capete legitimitate și violurile sau incesturile? Că doar și acestea se întâmplă în pat. Și câte alte nebunii se mai întâmplă sub plapuma omului, toate vor trebui permise ori, cel puțin, să nu fie interzise de lege. Că doar nu avem voie să ne „băgăm în patul omului”, acolo e un fel de „stat în stat”. Sau „pat în stat”, ca să grăiesc „politic corect”.
Nu este firesc, bineînțeles, ca cineva să intervină în intimitatea altcuiva. Dumnezeu Însuși ne respectă libertatea alegerilor pe care le facem. El ne arată consecințele pe care le vor avea faptele noastre, dar nu silește pe nimeni să-L asculte. Dimpotrivă, Domnul spune: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Așadar, nu dă buzna în casa noastră, nu sparge ușa, dar nici nu se depărtează de la noi, oricât de răi am fi, pentru că ne iubește. „Ușa” este simbolul limitei libertății noastre și al intimității noastre. Dar așa cum Dumnezeu nu vine peste noi, nici noi nu avem dreptul de a „da buzna” peste ceilalți, cerând ca slăbiciunile sau obiceiurile noastre să devină normă publică. Nici măcar duhovnicul, în Taina Spovedaniei, nu are dreptul de a se amesteca în intimitatea soților, chiar dacă are datoria de a-și învăța ucenicii despre conduita creștină a unui cuplu. Poate sfătui, dacă e solicitat, sau poate primi o mărturisire a lor despre anumite păcate săvârșite „în pat”. Dar în nici un caz nu poate dirija viața lor intimă sau da curs unor chestionări specifice mai degrabă unui voyeur, decât unui părinte duhovnicesc.
Statul are datoria de a proteja libertatea fiecăruia, care este însă limitată de libertatea celorlalți. Biserica nu-și dorește, precum se mai întâmplă în alte spații religioase, ca să impună prin lege vreo convingere sau prescripție de ordin moral. Dar cetățenii unei țări, creștini sau nu, pot avea inițiative legislative inspirate din morala și credința creștină. În fapt, însăși Europa modernă s-a construit și ca un spațiu modelat de o viziune creștină asupra lumii. Așadar, e o diferență uriașă între a inspira și a impune ceva. În Biserică nu se fac compromisuri când e vorba de învățătura de credință și nici nu se adaptează principiile morale la neputințele oamenilor. Toți suntem păcătoși și luptați de diferite patimi, de la vlădică la opincă. Nu e nimic de mirare la acest capitol. Dar faptul că unii, poate chiar o majoritate, nu reușesc să se ridice la înălțimea chemării lui Dumnezeu, nu înseamnă că ar trebui „adaptat” cuvântul revelat la decăderea noastră. Expresia: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă”, care se regăsește în mai multe locuri din Evanghelie, este și un îndemn la depășirea unei viziuni înguste, egoiste și pătimașe, la ieșirea din văicăreală și slăbănogire. Ea este o încredințare că suntem chemați la a fi verticali și dinamici, cuprinzând pământul întreg, dar fără a pierde legătura cu Cerul. E o chemare la integritate și la integralitate.
(Pr. Constantin Sturzu)