Toscana nu-i mai frumoasă ca Bucovina noastră, dar stă semeț sub aura civilizației. Mănăstirile lor nu-s mai impunătoare ca ale noastre, dar sunt mult mai bine puse în valoare, fiind mereu pline de roiurile de japonezi care clămpănesc pe păsăreasca lor, își fac selfiuri până le amorțește zâmbetul tâmp pe moacă și lasă banul cu nemiluita. Când vom ști și noi să-i atragem pe japonezi – acești reprezentanți ai snobismului turistic planetar – altul ne va fi nivelul de trai. Șeful consiliului județean ar trebui să reflecteze la asta.
Viile și livezile de măslini perfect aliniați îți insuflă ție – trecător străin prin Toscana – un respect aproape militar, că îți vine să le dai onorul în poziție de drepți. Dacă vreunui bezmetic de pe la ei i-ar trece prin minte să taie trei măslini, probabil că ar fi a doua zi găsit spânzurat, cu un bilet la gât pe care ar scrie citeț: „cine va face ca el, ca el o să pățească”. Numai la noi se poate ca pădurile să fie șterse de pe fața pământului fără să protesteze vreun organ legal sau vreo opinie publică. Trist! O să vă spun mai jos de unde cred eu că provine această diferență.
Ca peste tot, și aici cronologia ne dă o mână sănătoasă de ajutor. Dacă prima universitate din România s-a înființat pe scremutelea în 1860, în Toscana universitatea cea mai veche datează din anul 1240. Ea se află în Siena, un orășel cu 55.000 de locuitori, din care aproape jumătate sunt studenți.
Te ia cu vârtejuri, făcând scăderea: 620 ani! În 1240, când românii nu știau nu să scrie sau să citească, dar nici să se șteargă la buci cu șomoiogul de paie, ăia fondau universități, unde studiau astronomia, medicina, dreptul și limbile clasice. Și nici măcar universitatea din Siena nu e cea mai veche din Italia, fiind devansată de universitățile din Napoli, Padova și Bologna. Aceasta din urmă a fost deschisă în anul 1088.
Ce știam noi să facem în 1088? Doar copii.
