Toma necredinciosul

Dacă dl Al. Toma ar fi răsfoit nu numai cartea mea din 1980, ci și cele apărute după revoluțiune, ar fi aflat cum au stat, de fapt, lucrurile cu desființarea Teatrului de la Suceava, instituție care s-a născut trudnic în 1984 și a dispărut ca fulgul în 1989, cu același statut de Secție a Teatrului Național din Iași. Titulatura de „Teatru Municipal” exprima o doleanță, atunci acceptată de circumstanță; de jure, abia în 2016 împlinită. Numindu-mă principalul „risipitor” responsabil de desființarea scenei sucevene (vezi cartea laudelor de sine, Al. Toma, „Labirintul”, Suceava, 2016), autorul s-ar cuveni să se întrebe întâi de toate de ce și potrivit cărei logici unul dintre ctitori s-ar repezi să-și dărâme fără scrupule propria-i ctitorie? Nu-i absurd?
Spun „unul dintre”, spre deosebire de dl Toma, care, pitindu-se după un plural incert, tinde să-și asume fără nici o jenă toate meritele: „înființând (noi, nu el) și clădind (noi, nu el) un teatru”. Noi, adică Toma & restul lumii, și El, adică subsemnatul… cel risipitor, insinuat ilegal în edificarea culturală moldavă! Cum se vede, potrivit megalomaniei dlui Toma, nu-mi revine nici un merit în înființarea instituției sucevene de spectacole („noi, nu el”); dacă, totuși, se mai poate ivi vreo fărâmiță în cine știe ce cotlon, declar cât se poate de oficial că i-o cedez și pe aceea definitiv și irevocabil dlui Toma. Care, după cum rezultă din carte, o fi semnat și Decizia de înființare („noi, nu el”), cu tot șirul de consecințe, în locul directorului Teatrului Național!
Se cuvine, oricum, lămurit regretabilul episod al desființării; am mai făcut-o, pare-mi-se chiar și-n această rubrică, dar ori dl Toma n-a citit, ori n-a înțeles, ori n-a vrut să priceapă. În ultimele zile ale lui decembrie 1989, la Naționalul ieșean a luat ființă (ca mai pretutindeni) un autoritar și revendicativ „Comitet Revoluționar”, care și-a asumat de facto conducerea Teatrului. Cea dintâi hotărâre pe care au luat-o băieții cu brasarde a fost desființarea Secției Suceava (după câteva zile aveau să decidă și destituirea mea, amânată până la aducerea unui director din străinătate). A trebuit comunicată hotărârea la Suceava – și doar mie îmi mai rămăsese dreptul de semnătură. Angajații trebuiau avertizați că nu-și vor mai lua salariile, iar județul că-și poate permite să-și asume patronajul unei instituții devenită a nimănui – cum s-a procedat în alte centre din țară cu obiective în situație similară.
Nu-mi explic până la capăt hotărârea decidenților ieșeni; am și bănuieli, pe care, până la eventuala confirmare, le țin pentru mine. Poate, unul dintre temeiuri l-a constituit faptul că, în crâncena perioadă a autofinanțării, Secția Suceava nu și-a putut îndeplini obligația (prevăzută în Protocolul de înființare) privind acoperirea cheltuielilor proprii, Naționalul ieșean trebuind să acopere marile diferențe. Ori, actorii au speculat momentul favorabil pentru a evada în bloc spre Iași. Ori n-au avut parte de climatul cultural pe care, cu visurile tinereții, și l-au închipuit din Institut. Cert este că revoluționarii ieșeni n-au mai vrut Secția, iar cei suceveni n-au dorit-o – sau pur și simplu n-au luat-o în seamă. Cu siguranță că, în zilele acelea, nu era nici un impediment pentru trecerea Teatrului în patrimoniul județului Suceava. N-a fost să fie; nu arăt cu degetul către dl Toma: probabil, în vârtejul acelor evenimente, trecea și el, cum și eu treceam, prin momente dificile.
Văd, însă, că acum este preocupat să afle „risipitorii” tocmai printre cei care au adunat bob cu bob roada greu împlinită într-o înfăptuire culturală pe care Suceava a meritat-o din totdeauna… Nu pot să închei decât subliniind solemn că toate meritele înființării Teatrului decedat de la Suceava aparțin exclusiv dlui Toma, acum și-n vecii veacului, amin. Ca să n-avem vorbe. De altfel, firesc ar fi fost ca noul Teatru, care, în sfârșit, și-a deschis porțile, să-i poarte numele. S-a optat – o fi bine, o fi rău? – pentru acela al lui Matei Vișniec. Barem în lansarea și afirmarea lui Matei Vișniec, pe care am izbutit să-l debutez scenic la Teatrul Național din Iași într-o perioadă în care era autor interzis, sper că nu voi fi înmatriculat între „risipitori”. În Albumul omagial apărut săptămâna aceasta, dedicat împlinirii celor 200 de ani de când se joacă teatru românesc, Matei Vișniec istorisește, la pg. 66, întâia sa ieșire scenică la „Teatrul în care am debutat”, încheind „Nu-i pot uita pe oamenii care s-au luptat atunci, numai ei știu cum, pentru mine: Mircea Radu Iacoban, Val Condurache”. Cum se vede, sintagma dragă dlui Toma, „noi, nu el”, în cazul Iacoban-Vișniec nu se poate utiliza decât esențial reformulată: „noi, pentru el”.