TOATE TREC

O meserie care, sub ochii noștri, și-a dat duhul: aceea de tipograf. Tiparnița de acum n-are nici o legătură cu aceea de altă dată – decât, poate, faptul că și azi, ca și ieri, pe o poartă intră hârtia albă și pe cealaltă iese cartea ori gazeta tipărită. Procesul tipografic de acum – ehei, ce boierie! Pe vremuri (asta însemnând nu mai mult decât 15-20 de ani!) tipografie însemna, înainte de orice, plumb. Fiecare literă își avea făptura ei materială, nu ca în era computerelor, fantoșă virtuală. Pagina de carte cântărea, în funcție de format, între 500 de grame și două kile, așa că un op de 200 file trecea, în greutate, de o tonă! Fiecare pagină, alcătuită din rânduri pigulite literă cu literă din „regala” etern mânjită cu negreală lipicioasă, era legată cu sfoară și așezată teanc, filă peste filă, până-n pod. Dacă se cuvenea adăugat ori tăiat vreun rând, trebuia să umbli în tot mormanul de plumb, „ieșirea din format” transmițându-se ca vântul prin lanul de grâu, până la capătul capătului… Lynotipele n-au detronat cu totul culegerea manuală, mai ales la gazete, ori la afișe, unde jocul de caractere și giumbușlucurile de paginație obligau întoarcerea la „regală”. Am cunoscut zețari care izbuteau să înfiripe manual rândul fără a privi o clipă casetele „regalei”, sau, și mai spectaculos, „împărțeau” pagina trasă citind ziarul. Alt ziar! Pipăiau floarea literei cu buricele degetelor și-o aruncau orbește… fix în despărțitura cuvenită! Recorduri de care n-o să-și mai amintească nimeni, tot așa cum n-avem, azi, habar de tehnicile și isprăvile săhăidăcarilor, abagiilor, tălpălarilor, mindirigiilor, braharilor… Când gazeta intra în mașină, începea „peticirea”: tipograful încerca să compenseze micile diferențe de nivel între suprafețele „formei” lipind petece de hârtie pe cilindrul „planei” – astfel, cerneala ajungând la fiecare literă. „Puitoarea”, în picioare la capul mașinii, cobora vreme de 8 ore, cu mâna, coală după coală, spre a o așeza cât mai exact în gheara ghidajului – muncă parcă desprinsă din scenele de idiotizare prin nesfârșita repetiție gestuală din filmul lui Chaplin „Timpuri noi”. Tipografia pretindea și muncă fizică la cataramă, și o anume înzestrare, să-i zicem astfel, artistică, fiindcă erau zețari și zețari: cu unii mergeai la sigur, cu alții bâjbâiai ore-n șir până ce se încheia o construcție onorabilă a paginii. Mai însemna tiparnița moștenirea meseriei din tată-n fiu, dar și, implacabil, intrarea în evidențele ofticoșilor de la Bârnova; plumbul nu știa să ierte și nu se sinchisea de „antidotul” (o cană de lapte) pe cât de iluzoriu, pe atât de împământenit. Tipografii au avut, imediat după revoluție, momentele lor faste – numai că n-au ținut prea mult. Eliberarea tiparului de sub obrocul cenzurii, apariția zecilor de gazete, a sutelor de cărți, multe necesare, și mai multe inutile, au asediat tipografiile de atunci, și a prinde un rând însemna șpagă peste șpagă. Parcă-1 văd pe maistrul rotativei din Brezoianu cum mi-a azvârlit înapoi plicul trimis de proprietarul gazetei, oprind și mașinăria: era prea puțin! La tipografia din Bacău, un amic scriitor tot încerca să capteze interesul tipografului momindu-1 cu o canistră de Fetească. Spre a scăpa de insistențe, maistrul îl invită în vestiar, deschide dulapul și-i arată un regiment de canistre rânduite ca la paradă: ”Ia-ți-o pe care vrei și lasă-mă în pace!” Profitabila goană după aur s-a stins pe măsură ce intrau în țară sofisticatele instalații tipografice moderne. Cartea, gazeta, planșa, le desenezi comod pe ecranul computerului, așa că între slujitorii tiparului de azi și cei de ieri deosebirea-i cam cât aceea dintre mecanicul locomotivei cu aburi, mânjit până-n albul ochilor, stors de efortul hrănirii cu cărbune a gurii hulpave a focarului, și domnul elegant, cu cămașă albă și cravată, instalat în cabina locomotivei electrice…