Toate trec…

De foarte multă vreme n-am mai ajuns în acel ascuns cotlon al Prutului unde se deschide o ciudată peninsulă, firav legată de malul românesc precum cireașa de codiță. Zona-i cât se poate de izolată și Basarabia la o azvârlitură de băț, drept pentru care doi iubăreți de dincolo de Prut treceau seara râul în înot spre a se giugiuli cu iubitele din Grozești. Până la urmă i-au prins, cu termoviziunea, grănicerii din Răducăneni, și cum nicăieri în lume justiția n-are nici umor, nici sensibilități la astfel de povești amoroase, bieții iubăreți probabil că încă fac pușcărie pentru trecere frauduloasă a frontierei… Grănicerii, surprinzător de stilați și manierați, sosesc la țanc și mă controlează abitir la documente: o singură hibă: reglementele spun că, la venire, trebuia să fac mai întâi act de prezență (la 4 dimineața!) și să mă înregistrez în scriptele pichetului aflat hăt departe, la vreo 20 de km. De data asta, treacă-meargă, dar să nu se mai repete… Profit și-i întreb de una-alta, spre a-mi orândui amintirile. Cu 30-40 de ani în urmă, când CAP-ul de aici (Grozești) îl avea președinte pe Victor Surdu (locuia în gazdă la o babă chiar… surdă; de câte ori veneam, mă onora cu borș de rață și mi se plângea că acuși moare și ea tot n-a văzut statuia lui Cuza de la Iași); Victor răspundea de râme și de mijlocul de transport până la Prut, adică, tractorul ce târa după el cositoarea ce-o încălecam amândoi. Grănicerii, tineri, nu l-au cunoscut, da-l știu din auzite: „zice lumea că era harnic și bun la treabă; ce i-o fi trebuit politica?”
Victor a plecat din astă lume înaintea băbuței care tot n-a ajuns la statuia lui Cuza. De-ar fi avut zile, putea să vadă, tot la Iași, și monumentul lui Surdu: clădirea fostei Bănci Agricole, acum sediul SRI. Nu cred că există în România o construcție mai încărcată cu zorzoane stupide și de mai prost-gust precum trecătoarea bancă zidită de PDAR!… Întreb de tractoristul care mi-a scos vechea Dacie cu… caii (cauciucurile tractorului erau șterse și patina) din știoalna de sub digul spălat de strașnicul potop văratic. „Milică? A murit anul trecut”. Dar băbuța la care am ajuns, spre a cere ajutor, clefăind desculț printr-un kilometru de hulpav glod moldav, ce mai face? (Ca să-l cheme pe Milică, aflat la barul rural „Europa”, s-a cățărat atunci, cu fustele fâlfâind, pe-o scară până-n podul grajdului, că numai acolo avea semnal la telefonul mobil)? „De tușa Floarea întrebați? Da’ cine-o mai văzut-o, ehei, de la Iliescu încoace? S-a mutat și ea în ceruri, na, îi venise sorocul”.
După episodul cu intrarea „Daciei” în mâl până deasupra roților, ori de câte ori veneam opream la una dintre stâne, spre a ne interesa cum va fi vremea, să nu ne prindă iar potopul pe bahnă. Prețul fix al prognozei: un pachet de Carpați. Viețuia acolo un baci bătrân, vestit practicant al meteorologiei populare: lovea cu bățul într-un pâlc uscat de ciumăfaie și, după cum suna răspunsul frunzelor ca tabla, izvodea predicția zilei. Nu greșea niciodată! „Pe moș Spiridon l-a luat apa când au fost marile inundații. Nu cumva vă taxa și pe dumneavoastră pentru starea vremii? Avea un aparat cu tranzistori în colibă, ce vă spunea, ascultase dis-de-dimineață la radio”. Unde-i Gelu V., să afle că meteo-minunea de la Grozești, pe care o lăuda în dreapta și-n stânga, nu era decât o șotie isteață și-atât? S-a dus și Gelu: era cel mai autorizat ciupercar din câți cunosc: la el apelam pentru diagnoză când găseam bureți mai chisnovați. La Prut, când nu trăgea peștele, dispărea jumătate de ceas în luncă și niciodată nu se-ntorcea fără ciuperci de-o tocană!…
Parcă-s înconjurat, pe malul Prutului, de umbrele celor ce au fost, oglindite în apa amintirilor. Și nu numai ei s-au mistuit în neant: venind de la Iași, am trecut podul vegheat de inscripția „Râul Cozia, păstrați apele curate”. Ce să păstrezi, că nici fir de apă! Nu mai curge de mult, câtă vreme în albie s-au îndesit tufari și buruian de-n metru. Cine mai știe că, pe răposatul râu Cozia, s-a întâlnit la 1421 Alexandru cel Bun cu Lennoy, trimisul regelui Franței? A dispărut în ceață și mănăstirea Bohotin, una dintre cele mai vechi construcții bisericești din Moldova. Ștefan cel Mare o pomenește într-un document din 1462. Am întrebat în toată zona, și-n dreapta, și-n stânga: nimeni, nici măcar preoții, nu știe unde va fi fost mănăstirea Bohotin! Trecând alt pod, citesc aceeași inscripție: „Păstrați apele curate. Râul Bohotin”. Nici un strop de apă care să adăpostească barem un mormoloc! Care râu?…
Încet-încet, toate trec! Trece și ora solunară: marți, la Prut, peștele a catadicsit să miște cât de cât în două reprize: între 5,45 și 7, apoi între 8 și 9. Atât. „Râul blestemat” pare ostil și mofluz. Prind trei plătici, apoi ditamai peștanul (crap) rupe firul când simte minciocul și, în fine, scot la mal un ciprinid de vreo trei kile. Văzând că sare avatul undeva, sub niște sălcii, m-am dus cu twister-ul. Degeaba: apa era prea tulbure. Întors la „sediu”, constat că mi-a dispărut o lansetă cu tot cu suport. Nu poate fi decât isprava crapului chinezesc cteno, prăsit nu se știe când și cum în Prut. Dacă tot eram în plină ședință de spiritism…