Două evenimente m-au împins să aleg un vers din Glossa eminesciană drept titlu pentru aceste însemnări. Primul este sinonimia prăbușirii leului în campania precedentă, de acum patru ani, și în preajma actualei campanii pentru noul parlament. Acum patru ani euro ajunsese, dacă îmi aduc eu bine aminte, să valoreze 44 de mii de lei, iar dolarul suise și el la 33-34 mii lei. Zilele trecute, casele de schimb din București vindeau un euro cu peste 4 lei noi, iar dolarul ajunsese și el la 3 lei. Să sufle campaniile electorale aer otrăvit în gura bietului nostru leu îmbolnăvit de oftică? Să fie leul mereu primul care pierde alegerile? Oricum îmbulzeala de revendicări miroase a făcătură. Sunt absolut convins că nimeni nu crede că salariile, ale bugetarilor mai ales, pot sui peste noapte, făcând o tumbă ministerele de resort, la dublul și chiar triplul cifrei de ieri. Spectacolul trebuie însă să se țină. Actorii, regizorii, sufleorii își știu fiecare partitura. Biletele s-au vândut. Cum să contramandezi circul? Am mai trăit așa ceva? Am mai văzut așa ceva? Parcă da. Și nu mai demult decât acum patru ani.
O altă întâmplare, petrecută, fără nici o contribuție din partea mea, – am jucat simplul rol de spectator – în această dimineață, m-a trimis și ea la versul eminescian. Pilotam eu prin Piața Victoriei, într-o mare de mașini, către redacția A.M.Press. Brusc, ca din senin, toate intrările pieței au fost luate în primire de polițiști și polițiste din cale afară de agitați. Cu toate că aveam verde în față a trebuit să ascult somația unei blonde cu chipiu care, prin gestică, anunța un cataclism. M-am uitat îndărăt să văd dacă nu arde sediul Guvernului. Nu ardea. Nu ardea nici Muzeul Antipa aflat în fața mea. Mașina mea și altele două au rămas înțepenite în mijlocul spațiului atâtor mitinguri, marșuri și serbări electorale. Dinspre Aviatorilor nu mai venea nimic. Calea Victoriei s-a făcut și ea pustie în timp ce Bulevardul Kiseleff se umplea de autoturisme ca un maț gros îndesat cu tocătură la Crăciun.
Niște lumini clipocitoare mi-au atras atenția spre Statuia Eroilor Aerului. Din acea direcție a venit întâi un polițist pe motocicletă. Imediat un autoturism al poliției care tuna o somație :”Pietonii să rămână pe loc”. Nu “rog” pietonii să nu traverseze, să nu strănute, să nu ducă mâna la buzunar că se interpretează, ci scurt, “rămâneți nemișcați”.
Ce au nenică ăștia cu bieții oameni? Merg pe trotuare, unii cară sacoșe, au treburi, au serviciu, se grăbesc. De ce te bagi cu un ordin militar în viața lor? Lămurirea venea, pe trei coloane de mașini, ocupând toate cele trei benzi ale bulevardului, tot de pe Aviatorilor. Poliție în față, poliție în spate, mașini negre cu SPP-iști vigilenți de-a dreapta și de-a stânga unei limuzine întunecate. Prin geamuri, o secundă, am zărit profilul pleșuv al președintelui. Domnul Băsescu pleca pe la 10.30 dimineața din Primăverii, Vila Lac 3, spre Cotroceni. În acea vilă, devastată la Revoluție de poporul mânios, care ieșea de acolo cu hainele de blană ale Elenei Ceaușescu și căciulile de astrahan ale regretatului împușcat, dormise și defunctul.
La Cotroceni, fostul Palat Regal, spre care se îndrepta nu tocmai matinal domnul Băsescu, își făcuse birou și Nicolae Ceaușescu. Coloana întunecată, de mașini cu sirenă, care se scurgea acum de-a lungul Căii Victoriei, m-a lăsat pradă unor amintiri întunecate și ele. N-am observat gestul polițistei care îmi dădea liber. Nervoasă, a apelat la fluier. Am demarat. Mai calmă, domnișoară, i-am zis prin geam, dar nu sunt sigur că m-a auzit. Asta a fost tot. Dimineață de octombrie în București. Același octombrie de acum un an, de acum 20 de ani, de acum 50 de ani. „Toate-s vechi și nouă toate”.
