Toate-s noi…

Aflăm că Uniunea Europeană mintenaș „se reformează”. Măi, să fie! Nici n-a făcut bine ochi și gata, se reformează! Mă tem că-i vorba de altceva: unele cuvinte devin calpe, șterse și seci datorită excesului de întrebuințare, iar printre vorbele de tot tocite și devenite inexpresive, la loc de frunte se numără substantivul „reformă”. Melița politicienilor l-au tocat și răs-tocat până l-au încâlcit de tot, lăsându-l amorf și făr-de semnificații reale.
Cum prinde un microfon, reprezentantul clasei politice îi trage cu reforma încă de la prima propoziție – să afle nația că „noi vrem reformă”, deci, suntem progresiști, ultraschimbiști, partizani ai modernizării și, implicit, inamici ai stagnării. Englezii au în vigoare legi de la 1400, dar asta nu înseamă c-ar îndritui cumva contestarea legitimității trendului general „toată lumea se reformează”. Chirița spunea că „toată lumea azi fumează” deoarece „unii asta imitează”, iar alții cred că „asta-i bun”. Sigur că, în principiu, reforma ține de „asta-i bun” , așa că Uniunea Europeană chiar și-a elaborat un „Tratat de reformă”. Care, din păcate, menține confuzia între „schimbare” și „reformare”. O fi schimbarea, cum zice Marx, „motorul progresului”, dar până la reformă, cale lungă!
Ce-i reforma? O „transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură”, zice Dicționarul. Schimbarea ar putea avea statut de regulă și un anume caracter de continuitate, transformarea reformatoare, nu: se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric și operează până ce ea însăși devine subiect al viitoarei transformări. În consecință, starea de agregare a unei nații nu poate fi reforma, cum este înțeleasă la noi; reforma reprezintă excepția, saltul necesar, urmat de o așezare în altă matcă și de acțiune între limitele noilor parametri. Cum este percepută și tratată ideea de reformă? „Unii asta imitează”, producând doar vorbăraie incultă și demagogică: bla-bla-bla, reformă, bla-bla, țara trebuie modernizată (și, neîndoielnic, chiar trebuie!)
Ia să vedem cum. Pe site-ul Guvernului a fost publicat, cu ani în urmă, „Programul de reformare a României”. Să-l recitim acum, cu creionul în mână. Începem cu capitolul „Cultură și culte”, zonă în care ne-a mai rămas ceva pricepere într-ale fenomenului. Prima impresie este aceea că ne aflăm în fața unui plan de muncă din vremea împușcatului, alcătuit din vorbe, vorbe, vorbe și atât. Cum vedea Guvernul reforma în cultură? Punctul 1 – „Oprirea procesului de degradare a patrimoniului cultural.” Unde-i reforma? Din moși-strămoși, românii s-au declarat apărători ai patrimoniului. Că în vremea noastră, legislația în domeniu nu se prea respectă, e de imputat chiar Guvernelor, care, înainte de a reforma, s-ar cuveni să viabilizeze actele normative în vigoare. Punctul 2 – susținerea diversității culturale. Aceeași întrebare: unde-i reforma? S-a declarat cineva, undeva, cândva, inamic al diversității? Nici vorbă. Punctele următoare sunt de același calibru, adică, Plan de măsuri cu sonorități din vremuri apuse: modernizarea infrastructurii, perfecționarea profesională, promovarea valorilor, promovarea patrimoniului. Adicătelea, fără „reformă” n-am promova valorile și n-am construi șosele? Toate aceste ținte figurau, altfel ori identic formulate, și-n programele pașoptiștilor, și-n cel al lui Cuza, și pe vremea dictaturii carliste, și-n ceaușism. Curat reformă!
Străvechi deziderate, auzite și răs-auzite, care din totdeauna au avut susținerea publică și legislativă aferentă! Că sub-finanțarea, promovarea pe criterii politice, nepăsarea și, adesea, nepriceperea, au tarat funcționarea sistemului, asta-i cu totul altceva. Caragiale își începe schița „Reformă” cu fraza cât se poate de actuală „Suntem în epoca reformelor, spiritul public se agită asupra atâtor și atâtor chestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere” și o încheie citându-l pe Cuza: „reforma trece, năravurile rămân.” Mă tem că, la noi, nici de atâta nu poate fi vorba, fiindcă invocăm o reformă cețoasă, neconturată și nestructurată în profunzime, acolo, la temeiuri și esențe. Care fi-vor noile rânduieli, când toate-s vechi… și noi îs toate? S-au scurs ani de la publicarea „Programului de reformare a României”. Ceea ce s-a petrecut în acest răstimp ține de firescul unei evoluții tipic românești, cu hâcuri, progresii și sincope care n-au contrazis nici reforma, nici anti-reforma.
Mult succes reformării Uniunii Europene, că la noi, am rezolvat-o!