Toată lumea râde, cântă și dansează

Am tot auzit despre cărțile lui Antony Breevor; pe unele am izbutit să le găsesc în franceză, dar cea mai cunoscută, răscomentată și lăudată („Berlin. Căderea – 1945”) am aflat-o la Cărturești, în traducere românească integrală, abia acum, cu vinovată întârziere – apăruse la RAO încă în 2013. Regret că n-am știut, dar bine mai târziu decât niciodată: cartea constituie oricând și pentru oricine nu numai o amară și necesară lecție de istorie (dimpreună cu un sever avertisment pentru generațiile care cunosc războiul doar din jocurile pe calculator), ci și un pilduitor model de impecabilă prestație gazetărească și scriitoricească. N-are rost să mai adaug exclamații de încântare adevăratului cor de laude entuziaste cu care marile gazete i-au întâmpinat apariția – The Guardian: „Fascinantă, extraordinară, captivantă”; Spectator: „Extraordinară lucrare”; Sunday Times: „Strălucitoare”; Observer: „O relatare irezistibilă a unor evenimente atât de teribile care, la o jumătate de secol, continuă să ne înfricoșeze și să ne uimească”.
Merită, însă, readusă în discuție câtă vreme începe izbitor să se asemene atmosfera de inconștientă iresponsabilitate sărbătorească din preajma declanșării celui de al Doilea Război Mondial cu cele ce se întâmplă în zilele noastre, când „toată lumea râde, cântă și dansează” (titlul unui naiv film rusesc de odinioară), într-o eternă veselie și făr-de grijă, deși-s flagrant tolerate încălcările convențiilor privind înarmarea, fanatismul agresiv înflorește netulburat, continentul își schimbă „pașnic” și nemotivat structura etnică, dictaturi idioate se joacă de-a racheta cu încărcătură atomică, se încalcă fără rușine frontiere de stat. Nici un norișor întunecat nu pare a amenința serios seninul veacului XXI! Sumedenie de similitudini s-ar cuveni să îngrijoreze: drama Berlinului se reeditează când ici, când colo, la scară pare-se prea măruntă să alarmeze și să determine reacții decise – toate la un loc reamintind că nazismul s-a înfoiat tocmai datorită toleranței unei lumi occidentale prea sigură și plină de sine.
O observație a lui Breevor („În loc să elimine bolșevismul, așa cum susținea, Hitler l-a adus până în inima Europei”) pare a se actualiza, în alt context, dar cu efecte aidoma: paradoxal, angajată în lupta împotriva unei ideologii a fanatismului religios, Europa a adus islamismul și l-a instalat în propria-i casă! Germania nazistă a practicat politica pașilor mici și i s-au făcut concesii după concesii – cam așa stând lucrurile și acum, când o Asie fanatică izbutește să amenințe de pe poziții de forță, după ce și-a cumpărat cu valuta-forte-petrol sprijinul inconștient al unei lumi incapabile să învețe din lecția războiului mondial. Primul reactor nuclear iranian a fost oferit de SUA, planurile uzinei de îmbogățire a uraniului le-au dăruit chinezii, specialiștii au venit din Rusia. Coreea de Nord s-a înzestrat cam tot așa.
Cartea lui Breevor, excelent și convingător documentată, nu poate fi rezumată: în cele peste 700 de pagini sunt consemnate orori, pare-se, complet ignorate de noile generații: berlinezii au suferit enorm, ca și întreaga Germanie de altfel. Greu de imaginat în luminatul veac XXI cele ce s-au petrecut, mai ales în preajma capitulării necondiționate, iar credința nemților într-o inocență generală a nației poate genera dubii privitoare la stabilirea responsabilităților reale în cazul izbucnirii unui nou conflict. Va fi infinit mai distrugător: poate nu s-or mai petrece violurile, torturile și celelalte indescriptibile evenimente șocante din Berlinul răpus, dar suferința omenirii se va înscrie pe o scară a ororii ajunsă la limita de sus tocmai prin asocierea altui fanatism cu alte tehnici ale uciderii în masă.
S-a difuzat recent, pe net, un film-reportaj în care erau aspru chestionați, peste decenii, germani de toate categoriile sociale, întrebați de ce nu a s-a găsit nimeni care să opună lui Hitler o împotrivire barem simbolică. Ușor de zis! Altă carte („Gestapo” de Rupert Butler – și câte altele!) aduce sumedenie de lămuriri: ca și Stalin, Hitler a reprimat brutal, din fașă, cea mai neînsemnată urmă de opoziție. Cei trei membri ai singurei organizații de rezistență cât de cât notabilă, „Trandafirul alb”, au fost decapitați prin ghilotinare la șapte secunde după ce au pășit pragul închisorii Stadelheim… Chiar și azi, credința germanilor este aceea că Hitler nu-i numai vinovat, ci singurul culpabil. Mult mai greu de stabilit responsabilitățile în cazul în care iranienii, nord-coreenii, așa-zisul Stat Islamic și cine mai știe ce alți absurzi câini ai războiului vor slobozi racheta nucleară.
Deocamdată, naivă și inconștientă, toată lumea liberă râde, cântă și dansează.