Toată lumea azi pozează…

Nu poate fi uitată arieta Chiriței în Provincie: „Tătă lumea azi fumează…” Parafrazând, am putea spune că „toată lumea azi pozează”. Mai ieri-alaltăieri, de Sfânta Parascheva, pe străzile Iașilor s-au făcu mii, dacă nu zeci de mii de fotografii. Veacul nostru este realmente copleșit de imagini: statice, în mișcare, alb-negru, colorate, foto-documente, foto-reportaje, instantanee, studii foto, reclame, cronici de familie, expoziții, albume, compoziții, colaje – într-un cuvânt, toată lumea azi… pozează! Adevărat asalt al imaginii – consolidându-se astfel și statutul fotografiei, acreditată cu onorabile sarcini în nemurirea clipei și-n credibilizarea istoriei veacului. Din acest punct de vedere prezintă real interes cartea care s-a lansat marți la Iași. Intitulat „Ipostaze fotoboeme ieșene” și datorat artistului fotograf Marcel Cahniță, albumul editat la „Junimea” într-o nouă ediție, revizuită și completată după îndelungă pritocire în redacție, adună sute de chipuri ale contemporanilor noștri din postata artelor, surprinși în ipostaze revelatoare. Nu-i nicidecum o colecție de instantanee. Sau, mai bine spus, doar o colecție de instantanee. În ultimă instanță, fotografia încorporează și propriile sentimente, și propriile viziuni ale artistului fotograf. Cu siguranță că păstrăm, în documentele de familie, câte o fotografie a bunicilor noștri, solemn încremeniți în decorul convențional al „Studioului foto”. Am acasă, pe perete, o fotografie veche de 100 de ani: bunicul meu, Haralambie Iacoban, devenit, în Canada, Harry Jakob, pozat într-un „Studio” din Montreal: țeapăn, mină serioasă, cu baston, batistă albă și cravată. Păstrez și o fotografie a tatălui meu, împreună cu colegii lui bucovineni în anul al doilea al Facultății ieșene de drept: fiecare în costum național, așezați cum se cuvine – rândul unu, toți picior peste picior, rândul doi, cu dreapta la reverul bundiței, rândul trei cu amândouă mâinile pe umerii celor din față. Nici aici nu zâmbește nimeni; zâmbetul dezinvolt a apărut mai târziu, în descătușarea din anii interbelici, când se credea că toată lumea „râde, cântă și dansează” (în galeria de personaje din albumul lui Cahniță, doar doi dintre cei pozați în varii ipostaze nu schițează nici un zâmbet: Mihai Ursachi și Ioanid Romanescu. Este, dacă vreți, și un indiciu al modului sever și solemn în care cei doi își înțelegeau rostul în destinele poeziei române). În vechile imagini, fotografia poate avea evidente tangențe cu pictura. Odată cu apariția instantaneului (1935 – Polaroid), fotografia se desprinde de pictură și am putea spune că se apropie de literatură, istorisind „o întâmplare”. Nu numaidecât unicitatea obiectului (ființei), ci unicitatea clipei trece acum în primul plan, același subiect putând avea imagini fundamental diferite de la o clipă la alta. Artistul fotograf „vede” cu anticipație fotografia – și decizia surprinderii momentului purtător de virtuți caracterologice îi aparține până la capăt. În anul de grație 2017 trăim într-o lume rogvaiv, iar Cahniță face un adevărat gest de frondă revenind la elocvența fotografiei sepia – de fapt, tot un alb-negru. La 154 de ani de la inventarea imaginii foto colorate, a ales cu bună știință pașnica monocromie; de altfel, se spune că fotografia color surprinde întâi de toate hainele, pe când cea alb-negru, sufletele, iar „redarea în alb-negru adaugă un plus de abstractizare, deschide calea unor interpretări spirituale, în vreme ce fotografia color trezește senzații sentimentale”. Îmi vine foarte greu să conced, privind pagina tipărită, că „odată fotografiat, obiectul devine parte a trecutului”. Katherine Mansfield spune chiar că „De îndată ce moare un om, îi moare și fotografia” . Dimpotrivă, cred: abia atunci fotografia capătă viață proprie, vegheată tutelar de umbra celui ce s-a stins. Și asta datorită performanțelor într-ale caracterologiei izbutite de artistul fotograf. Fiecare imagine invită la reflecție pe marginea unei propuneri de cunoaștere mediată – nu numai fizic, de obiectivul camerei, cât de oportunitatea (ca să nu spun chiar „știința”) stabilirii unghiului, alegerii luminii și declanșării aparatului. După care, poza începe să vorbească…
P.S. Reproduc în cele ce urmează scrisoarea primită de la Holzindustrie, cu precizarea că referirea mea din ziarul de marți s-a întemeiat pe relatări ale mai multor surse provenite din presa scrisă sau din audio-vizual:
„Împărtășim îngrijorarea dumneavoastră și credem cu tărie că firmele din industria lemnului ar trebui să facă tot posibilul pentru a lupta împotriva fenomenului tăierilor ilegale. În acest context, am implementat un plan extins de acțiuni cu măsuri care depășesc cu mult cerințele legale – chiar dacă Holzindustrie Schweighofer nu desfășoară activități de exploatare a lemnului. Achiziționăm materia primă de la furnizorii noștri. Obiectul nostru de activitate este prelucrarea lemnului și realizăm produse cu valoare adaugată.
Pentru a ne asigura că prelucrăm lemn numai din surse legale, am implementat un sistem de urmărire prin GPS a trasabilității lemnului numit Timflow. Fiecare camion care livrează bușteni la fabricile noastre este echipat cu un dispozitiv GPS care monitorizează traseul camionului de la locul de încărcare și până la poarta fabricii. În acest fel putem verifica pe deplin proveniența lemnului în plus față de documentația impusă prin lege. Toate datele despre livrările noastre colectate de sistemul Timflow sunt publice și pot fi vizualizate de toată lumea la www.timflow.com . Nicio altă companie din industrie nu oferă acest grad de transparență. La acest link puteți vedea cum funcționează Timflow: https://youtu.be/dLJcrVS2suI.Găsiți mai multe detalii despre măsurile noastre de combatere a fenomenului tăierilor ilegale în România aici: www.schweighoferinitiative.org/wpcontent/uploads/2017/01/170119_Actions_RO-1.pdfÎn plus, compania noastră este implicată într-un program amplu de reîmpădurire denumit Pădurea de Mâine – care vizează plantarea unui milion de puieți în România pe terenuri forestiere degradate”.