În urmă cu 2.000 de ani, romanii au răspândit civilizația în imperiul pe care l-au creat, construind băi și toalete publice, alimentate cu apă, în care curățenia era o normă obligatorie.
Acum, în ciuda progreselor cu care ne lăudăm, a detergenților eficienți la îndemâna oricui, a odorizantelor, în toaletele publice de la noi, inclusiv în cele din instituții, școli, unități sanitare, gări, autogări, civilizația e una urât mirositoare, cu WC-uri murdare, podele ude de urină, cu instalații defecte, fără săpun cu care să te speli pe mâini și fără hârtie igienică.
Se spune că toaleta indică gradul de civilizație al unui popor. Cel puțin în acest domeniu suntem codașii Europei. E de ajuns ca, forțat de împrejurări, să intri într-o toaletă publică pentru a te convinge de acest lucru.
Nu e de mirare că una dintre cele mai surprinzătoare experiențe ale românilor care au ieșit peste hotare, chiar și numai până în Ungaria, este cea a utilizării unei toalete publice unde miroase a flori, în care totul lucește de curățenie și îți inspiră încredere, nu repulsie, în care apa se trage automat sau cel puțin instalația funcționează normal, unde hârtia igienică este la discreție și nu trebuie cerută special sau să umbli cu ea la tine, iar la ieșire, îți poți spăla mâinile cu săpun care să mai și miroase frumos.
Acum, această experiență poate fi regăsită doar la marile centre comerciale din municipiul reședință de județ, unde modelul occidental a fost preluat cu brio, în vreme ce în instituțiile publice, unitățile de învățământ, cele sanitare, clădirile administrate de stat, toaletele publice sunt un exemplu negativ, al unei mentalități învechite, în care curățenia și facilitățile pentru cetățeni sunt doar un moft.
Justiție urât mirositoare
Chiar dacă nu ar scrie mare pe ușă “Toaletă publică bărbați”, toaleta de la parterul Palatului de Justiție poate fi ușor găsită după mirosul de urină care răzbate dinăuntru. Mirosul te lovește în față când deschizi ușa și dai cu ochii de o baltă mare, de apă, urină și noroi, în mijlocul încăperii.
Împinși de nevoie, cei veniți cu treburi la Tribunal, care au de așteptat ore în șir, se strecoară înăuntru strâmbând din nas de dezgust, pășind atent pe lângă perete, pentru a ocoli balta mirositoare.
Efortul e inutil. Chiar dacă reușești să treci de această primă capcană, ca să intri în toaleta din capătul încăperii, balta de acolo, din aceeași compoziție dezgustătoare, nu te mai lasă să o ocolești.
Un WC și un pisoar pe care e preferabil să nu le folosești, la o instituție ale cărei holuri de obicei sunt înțesate de lume, sunt total insuficiente, încât, de multe ori, se formează cozi de așteptare și la toaletă.
Până nu demult, intrarea la această toaletă, în care nu ai la dispoziție nici măcar un petec de hârtie igienică și ceva săpun, să te dezinfectezi la ieșire, era și taxată.
Pentru femei, toaleta este situată pe un hol lăturalnic. Nu ajungi acolo decât îndrumat sau dacă ești perseverent în căutare. Plăcuțele indicatoare nu s-au inventat încă la noi, cel puțin nu pentru o chestie elementară, precum necesitățile umane.
Instalații defecte în toaletele Primăriei Suceava
Una dintre cele mai vizitate instituții, prin care zilnic se perindă mii de suceveni, este sediul Primăriei Suceava. La patru din cele șase niveluri ale clădirii există toalete publice, care sunt puse la dispoziția angajaților și a tuturor celor care intră în instituție, fără nici o restricție.
Dacă aici curățenia este cât de cât acceptabilă, cu excepția toaletei de la parterul clădirii, care, fiind mai des folosită, ar fi trebuit să fie curățată mai des, pentru ca amestecul de urină, apă scursă din instalațiile defecte și noroiul de pe pantofi să nu mai fie cărat până la ușa principală, lăsând în urmă și un miros neplăcut, în schimb, șocantă este starea deplorabilă a instalațiilor sanitare.
La orice etaj ai merge, nu există baie în care apa să nu curgă dintr-o țeavă spartă, din țevile ruginite, din pisoarele îngălbenite, pe lângă WC-urile fără capace, cu instalații de tragere a apei defecte, în vreme ce din pereții “îmbătrâniți” de vreme se mai desprind din când în când bucăți de faianță.
La fel ca în toate instituțiile în care accesul la toalete este liber pentru toți, hârtia igienică lipsește cu desăvârșire, ca și cum toți ar trebui să umble cu câte un sul asupra lor, oriunde ar merge.
De vină ar putea fi și mentalitatea românească – dacă s-ar pune se fură, lucru care, în afară, este de neconceput, prețul unui sul de hârtie fiind nesemnificativ comparativ cu necesitatea sa.
De asemeni, deși există automate pentru săpun lichid, acestea stau goale cu lunile, uneori, celor care țin totuși să se spele pe mâini fiindu-le pusă la dispoziție o cutiuță cu ceva detergent, în care să cotrobăie cu degetele umezite.
Dotările cu ustensile de curățenie lasă de asemeni de dorit, periile de curățare a WC-urilor fiind “chelite” de prea multă utilizare, iar pentru ștergerea gresiei fiind adeseori folosite cârpe, în loc de mopuri care să fie stoarse cu ușurință.
Paradoxul toaletelor publice din instituții
O situație contradictorie o întâlnești în sediul Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare, unde baia renovată destul de recent arată bine, civilizat, însă miroase de-ți mută nasul. Duhoarea care te lovește de cum deschizi ușa te descurajează să mai intri, în ciuda necesităților care te presează.
Dacă îți ții respirația și intri totuși, vei constata cu surprindere că totul pare destul de curat. În schimb, lipsa unui detergent sau dezinfectant cu care să se spele pe jos, în primul rând, face ca mirosul de urină uscată să fie atât de puternic încât, în zilele de vară, se simte și pe holul instituției și chiar până în birouri.
Acestui inconvenient i se adaugă lipsa unor elemente necesare oricărei toalete – săpun și hârtie igienică, la dispoziția oricui, lucru cu atât mai de neînțeles cu cât cei care utilizează cel mai mult respectiva toaletă sunt în principal angajații instituției, numărul vizitatorilor fiind destul de redus.
În alte instituții, toaletele sunt curate, multe au instalații noi, au fost modernizate, dar, la fel ca peste tot, săpunul și hârtia igienică par să fie un lux pe care nu și-l pot permite.
Cele mai curate și mai dotate toalete sunt cele ale instituțiilor care le țin sub cheie (ex. Direcția de Sănătate Publică), doar angajații având acces la ele, în vreme ce vizitatorii, care vin cu treabă acolo, n-au decât să se țină cât pot. De asemeni, toalete curate și dotate cu tot ce trebuie sunt cele din instituțiile unde nu intră oricine oricând, ci accesul este controlat de gardieni, iar numărul celor care au de ajuns acolo zilnic este destul de mic, comparativ cu alte instituții. Acesta este cazul Direcției Sanitar Veterinare, al Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului. Surprinzător, dar și toaletele Prefecturii Suceava, Consiliului Județean și ale Direcției Silvice Suceava, instituții care au un flux considerabil de vizitatori, pot fi considerate un exemplu de urmat de către toate celelalte instituții, oferind acel sentiment de civilizație.
Toaletele publice din gări, scoase din uz
Pentru cei care ajung în Suceava cu trenul și au nevoie urgentă de a merge la toaletă, experiența oferită de CFR este dezolantă.
În Gara Burdujeni, modernizată recent, nici măcar un sfert din instalațiile sanitare noi, montate odată cu renovarea clădirii, nu mai sunt utilizabile. Din clădirea mare, care a fost gândită să își ofere serviciile unui număr mare de călători, în același timp, doar o mică porțiune, cu trei cabine de WC, mai este folosită. Ca să ajungi acolo te plimbi printr-un labirint de uși termopan rămase fără mânere, pe lângă zeci de pisoare în dreptul cărora, pe o sfoară întinsă, scrie “Pișoare defecte”, în vreme ce pe ușile toaletelor, legate cu sfoară de calorifer, sunt lipite afișe cu “Defect”.
Practic, o parte din milioanele de euro cheltuite pe reabilitarea Gării Burdujeni au fost aruncate în vânt, pentru ca acum să mai fie disponibile trei toalete fără mâner la ușă, la care ajungi după ce plătești un leu la intrare unui bărbat ce îți întinde un petec de hârtie igienică doar dacă spui că ai nevoie.
La Gara Ițcani, care multă vreme a fost principala gară a Sucevei, clădirea în care funcționează WC-urile pare să facă parte din altă poveste. De pe peron nu mai există nici o cale de acces în interior. Clădirea e înconjurată de garduri, iar ușile de intrare sunt blocate. Am crezut că a fost abandonată, închisă definitiv, dar, dacă îi dai târcoale de jur împrejur, ignorând mirosul de urină de pe pereți și grămezile maronii de care trebuie să te ferești, să nu calci în ele, dai de o ușă lăturalnică, unde un bărbat te întâmpină, îți cere taxa de 1 leu și îți întinde o bucată de hârtie igienică împăturită.
Toalete sunt de pe vremuri, cu tălpici turcești, chiuveta e una veche, metalică, dar măcar e curățel, deși, prin utilizarea îndelungată, în condiții de igienă îndoielnică, tot îți inspiră teama că riști să ieși plin de microbi de acolo.
