Toaca este o rugăciune adusă lui Dumnezeu, marcând trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Bătută la diverse ore, toaca punctează timpul de peste zi, chemând la rugăciune și slujbă. Atât creștinii din lume, cât și călugării, cunosc sunetul bătutului în toacă, ce îi cheamă zilnic la rugăciune. Baterea în toacă, înainte de începutul slujbei, cheamă pe toți creștinii în Biserică.
Toaca nu este o creație pur estetică
Toaca nu este o creație pur estetică sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins într-un act liturgic, este o rugăciune, este un mijloc de înălțare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marchează trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic.
Cântecul toacei face legătura între pământ și cer, între uman și divin, între ceea ce se cunoaște și ceea ce nu se cunoaște. Toaca însemnă la început mijlocul cel mai simplu și mai ușor de a chema pe creștini la sfintele slujbe, îndeplinind acest rol atunci când clopotele nu existau încă în cultul creștin.
În ritm de toacă și-au potrivit creștinii pașii în primele secole, astfel încât și în Biserica Ortodoxă Română s-a păstrat acest instrument străvechi, cu bogată semnificație spirituală.
Ce este toaca și cum se realizează aceasta?
Toaca este un obiect liturgic confecționat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor întâlni trei feluri de toacă: toacă mare de lemn (fixă), toacă mică de lemn (mobilă) și toacă de metal (tochiță, fixă). Toată este în fapt o bucată de lemn, lungă de doi-trei metri și lată de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, în capetele toacei de lemn se dau trei-patru găuri circulare, spre o mai bună rezonanță a vibrațiilor produse de lovirea cu ciocănelele. Găsită în clopotnițe sau în curțile bisericilor, fixată în două sfori, sau rezemată de tocul ușii bisericii, aceasta este bătută la începutul sfintelor slujbe, sau în cadrul procesiunilor, cu două ciocănele realizate tot din lemn.
Toaca este uneori confecționată și din metal, aceasta fiind numită mai ales „tochiță”. Toaca de fier este lucrata din metal, ca o șină mai lată, de cele mai multe ori curbată sau frumos ornată. Toaca de lemn are alături de ea două ciocănele de lemn, pe când cea de metal are două ciocănele de metal. Toaca de lemn poate fi fixă sau mobilă, pe când cea de metal este întotdeauna fixă (în clopotniță, în fața bisericii sau într-o latură a acesteia).
Toaca nu este o simplă scândură, tăiată ca o ulucă și pusă în biserică, ci ea este un lucru sfințit, un obiect de cult, o rugăciune. Precum icoanele, sculptura bisericească și sfintele veștminte nu se fac la întâmplare, ci numai după un anumit tipic, și cu multă rugăciune, tot așa se face și toaca. Doar cu rugăciune și gând curat se caută lemnul special ales, lucrându-se cu migală, spre a fi perfect neted și drept, fără nici un nod păstrat din vechiul copac. Toaca se face, după obiceiul păstrat din Tradiția creștină, din lemn de paltin sau de cireș, pe când ciocănelele se fac întotdeauna din lemn de esență tare (corn, salcâm, carpen, etc).
Cum a apărut toaca în cultul creștin?
În perioada persecuțiilor împotriva creștinilor, chemarea la sfintele slujbe se făcea personal, fiecare chemând pe cei ai săi, la ora și locul hotărât în mod ascuns. După ce persecuțiile s-au încheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a început să se facă prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.
Preluând unele dintre instrumentele evreilor, ca legătură cu neamul lui Hristos, creștinii au întrebuințat, pentru o perioadă instrumentul numit „tuba”, care era un fel de trâmbiță mai mică. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost înlocuită, în scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn.
Cu aceste ciocănele se lovea în ușile creștinilor, într-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bătaia în ușa fiecăruia s-a ajuns, în chip firesc, la bătaia într-un lemn special lucrat, printre casele creștinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea să fie numită „toacă”.
Toaca folosită de creștini este atestată documentar încă din secolul al IV-lea. Sfântul Sofronie al Ierusalimului, în anul 638, vorbește despre două tipuri de toacă, toaca de lemn și toaca de fier, dând toacei și o semnificație simbolică, de „trâmbiță a îngerilor”.
În actele celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 787, se menționează obiceiul de chemare la Biserică prin lovire cu ciocanul într-o scândură numită „Sfintele Lemne Sunătoare”. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania de la 1643, scrie: „Se scula patriarhul de tocă și strânse pe toți creștinii.” Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, în anul 1646, consemnează obiceiul romanilor și al grecilor de înconjurare a bisericii bătând toaca.
„Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune”
Bisericile și mănăstirile ortodoxe de pretutindeni s-au înălțat în sunet de toacă. Astăzi, toaca nu mai este singura, ea găsindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: „Te chem la rugăciune. Te apăr de furtună.” Prin sunetul ei, toaca ne îndeamnă să stăm treji, să păzim cetatea duhovnicească, sufletul. Să întărim străzile, să ascuțim armele duhovnicești, credința, nădejdea, dragostea, postul și rugăciunea.
Părintele Constantin Galeriu, spune: „Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune, dar și ca un cântec de durere și de bucurie, vestind odată cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Înviere.” La prima bătaie de toacă începe și prima bătaie a inimii noastre pentru Mântuitorul Hristos. Începe slujba!
(Sursa: www.CrestinOrtodox.ro)