Țipătul

Un articol de gazetă mă duce cu gândul (desigur, respectând cuvenitele proporții) la un tablou – „Țipătul” lui Munch – care, nu demult, s-a vândut la Sothesby’s cu 190 de milioane de dolari. Pictorul impresionist revela, în 1893, dureros și brutal, lumea fricii și singurătății în care trăim, destinul omului modern, copleșit de angoase existențiale. Singura reacție posibilă: un țipăt. Care, răsunând în gol, nu schimbă nimic, dar barem va atenționa pe cineva, cândva, undeva. Asocierea faimoasei picturi cu un articol apărut în presa culturală o justifică directețea, brutală chiar, cu care condeierul pur și simplu „țipă”, asemenea personajului lui Munch, oripilat de ceea ce i se întâmplă și ni se întâmplă. Și din nou o asociere care trebuie să țină seama de necesara păstrare a proporțiilor: în același ultim deceniu al veacului XIX, Zola scria (în „J’accuse”): „Datoria mea este să vorbesc, nu vreau să fiu complice”.
Tăcerea poate însemna complicitate, pare a spune și acad. Augustin Buzura în articolul „Mândria de a fi slugă”, publicat în revista „Cultura”, unde pur și simplu izbucnește într-un dureros țipăt – pe care românii și-l înghit de două decenii încoace. Nimic resentimentar și revanșard. Septuagenarul prozator ardelean, psihiatru de meserie, care a văzut multe și a înfruntat dârz cenzura în tentativa de a denunța abuzurile și inechitățile regimului anterevoluționar, le spune pe toate verde-n față, argumentându-și vechea teză (vezi „Nici vii, nici morți”, 2013) potrivit căreia „de două decenii suntem asemeni unui bolnav aflat la o secție de terapie intensivă condusă de cei mai incompetenți și aroganți felceri, un bolnav care nici nu moare, dar nici nu trăiește.” Seriozitatea și temeinicia fondului spiritual ardelenesc, din stirpea căruia se trage și academicianul Buzura, îl obligă să-și pună întrebări esențiale, pe care, de regulă, n-avem nici răgazul, nici curajul să le vedem și să ni le punem răspicat în vârtejul cotidianului românesc sufocat de miticisme.
Voi cita mai mult decât de obicei în această rubrică, fiindcă strigătul de alarmă al clujeanului n-are nevoie de comentarii care să-l explice și să-l susțină: este revelatoare slova articolului însăși. Iată: „Oare mai avem o țară a noastră? Nu cumva suntem chiriașii unui mall în fața căruia se joacă de mult o piesă tâmpită, prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori și credințe, încât am ajuns să nu mai știm cine suntem? Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile și abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoția, impostura și mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este pericol pentru o putere ai cărei piloni de susținere au devenit frica, delațiunea și ignoranța.”
Buzura introduce inspirat în demonstrație sintagma „Beciul Domnesc”, din care „nimeni nu iese nepătat și nimeni nu-și mai poate continua cariera. Sigur, mulți și-au meritat șederea pe acolo, dar peste ei și peste milioanele furate s-a așternut liniștea, căci fără acele hoții, unele funcții, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile.” Și mai departe: „Fără îndoială că există explicații logice ale cedării și lașității generale în fața țuțărilor dictatorilor băștinași. Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justificau arătând cu degetul în sus: Ăla și Aia. Acum, se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneți, cunoscătorii, știu că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, țara. Această țară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogățiile subsolului și fără forță de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulți săraci, mai ales cu duhul, și cu cele mai performante lichele, care se mândresc cu statutul lor de supuși umili și credincioși celor mai puternici decât ei și al căror dispreț nu-i supără, dimpotrivă.”
Una dintre cauzele constitutive ale stării în care ne aflăm: „Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar și după Revoluție, asupra valorilor naționale și a tradițiilor ar ocupa loc de cinste chiar și într-o Istorie universală a prostiei.” Încheierea: „Dar la fel de trist, cel puțin la fel de trist, există și o mulțime care nu ține seama de ceea ce a primit, ce distanțe și pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în corul robilor.”
Academicianul Buzura – o conștiință. Strigătul – în zadar?