Tiparul

Se împlinesc 570 de ani de la inventarea tiparului în Europa: Gutenberg, 1439. Precizarea „Europa” este necesară, fiindcă tiparul cu litere mobile l-au inventat chinezii, cu patru veacuri înainte (Bi Sheng, 1041); erau folosite litere (de fapt, semne) din lut ars. Greu de conceput progresul umanității fără invenția tiparului! Și ce a rămas din născocirea lui Gutenberg? Practic, mai nimic.
În ultimii 5-10 ani, meșteșugul imprimării clasice (i-am putea spune chiar „arta tiparului”) s-a preschimbat fundamental, chiar sub ochii noștri, aproape fără să ne dăm seama când și cum. În primii ani de după 1989, tipografiile încă mai lucrau, în mare, după metoda Gutenberg – folosind, adică, litera mobilă. Chiar dacă linotipul, inventat în 1886, părea a utiliza altă tehnologie, principiul rămânea același, mobilitatea literei transferându-se asupra matriței, purtătoare a imaginii întoarse în oglindă. Aproape nici o legătură nu se poate stabili între tipografia de azi și aceea de acum 20 de ani.
Întâi de toate, a dispărut „inima” oricărei întreprinderi poligrafice – zețăria. Ca, de altfel, și profesia de zețar. Dintre toate specializările ce le presupunea „arta tiparului”, aceea de zețar era considerată cu adevărat în măsură să legitimeze calificarea de tipograf (iar cei care, tipărind carte, au ajuns să scrie cărți – de pildă, George Lesnea – au fost, de regulă, zețari). Și la 1700, și la 1990, zețăria arăta la fel: o sală lungă, mobilată cu un soi de dulapuri scunde și năclăite, din care se deschideau imense sertare cu despărțituri. Se numeau, nu știu de ce, „regale” și oriunde în lume aveau aceeași împărțire și poziționare a căsuțelor purtătoare de litere. Fiecare sertar conținea alt tip de literă, ce-l găseai ilustrat în „Probarul” tipografiei. Zețarul adevărat nu-și ridica privirea din manuscris, culegând literă cu literă și aliniindu-le în „vingalac” (iarăși o denumire stranie!), astfel construind rând cu rând pagina de carte fără să privească floarea literei. Se lucra în mediu toxic și, în fiecare dimineață, tipograful primea porția de lapte menită să-i asigure (iluzorie) protecție față de nocivitatea plumbului; de regulă, cei mai mulți își sfârșeau viața în spitalele TBC.
Pagina odată construită era legată cu… sfoară de cânepă și se dădea o „perie” pentru corectură, după care urma scoaterea și înlocuirea literelor greșite. Zețarul folosea fie o pensetă, fie un mâner cu un cui la capăt spre a vâna și extrage litera vinovată. Introducerea linotipelor și a mașinilor Ludllow pentru titluri nu a modificat prea mult tehnologia; atâta doar că, în loc să se înlocuiască litera zăpăcită, se turna din nou tot rândul. O pagină cântărea cam un kilogram, în funcție de format. Cartea în întregime putea ajunge la mai bine de o tonă. Dacă se modificau câteva rânduri la pagina 15, intervenția trecea ca vântul prin lan până la pagina ultimă, sute de kilograme de plumb urmând a fi mânuite, dezlegate, legate, clădărite din nou…
În fine, cartea intra în mașina de tipărit. Am mai prins tiparul cu „puitoare”: la începuturile revistei „Cronica”, în spatele mașinii era postată o biată femeie ce cobora coala de hârtie și o potrivea în ghidajul metalic: de 12.000 de ori același gest, la fiecare grup de patru pagini! Ca-n „Timpuri noi”, filmul lui Chaplin! Cartea se cosea la cotor (broșarea fără coasere a apărut târziu) și urma să-și primească coperta. Policromia coperții se obținea prin descompunerea imaginii în patru culori fundamentale și trecerea cartonului de patru ori prin mașină, fiecare placă de zinc imprimând nuanța ce i se repartizase. Pentru ca tiparul să fie omogen și uniform, mașinistul „peticea” vechiul și ostenitul cilindru principal lipind bucățele de hârtie în zonele cu imprimare ștearsă, astfel mărind presiunea și… etc. etc. Singurul utilaj pe care-l mai recunosc în noile tipografii este mașina de tăiat.
În rest, desktopuri albăstrii și alte drăcovenii electronice. Pe vremea mea, o carte se tipărea și se finisa în două-trei săptămâni. Acum, am dus (pe CD) ditamai opul de 600 pagini, cu trei coli de ilustrații, și am întrebat cam când va fi gata cartea. Răspunsul: „treceți după ora 17.”