De vreo doi ani îmi tot propun să triez și să selectez chintalele de hârțoage adunate în podul casei. În sfârșit, mi-am luat inima în dinți, am chemat ajutoare și… m-am colbăit până-n fundul sufletului. Dar am avut parte și de neașteptate surprize. Poze vechi: iată-mă-s în 1960, adică, acum mai bine de jumătate de veac, fotografiat alături de Tudor Arghezi. Aveam 20 de ani și, cum se scrie în nota publicată de „Gazeta literară” despre Consfătuirea tinerilor scriitori, la tribună am „reprezentat regiunea Iași”. Întâmplare despre care abia dacă-mi amintesc, vag, câte ceva, iar poza o credeam definitiv pierdută… Câteva imagini îngălbenite și pătate de muște înfățișează un puștan filiform și cu părul vâlvoi, înfipt în fața microfoanelor bolfoase de altădată pe stadioanele din Milano, Berlin, Zagreb, Moscova, Eskișehir, Cracovia, Ankara, Zürich… Scrisori de la răposați, bruioane, gazete pe care au dormit mâțele în pod, manuscrise de-ale mamei (învățătoarea din Ițcani publica poezie în „Iașul literar” și proză în revistele pentru copii), cronici dramatice despre spectacole de mult uitate, textul citit la înmormântarea lui Zaharia Stancu, sumedenie de alte mărturii mute… și tot așa înainte.
Am găsit și ciornele pregătite pentru transmisiile directe de la inaugurările de altădată. Mai știe cineva cine a luat cuvântul la 24 iunie 1965, când, la Ostra, s-a dat în folosință Complexul miner Leșul Ursului? Câți or mai fi trăind dintre vorbitorii de atunci, nu s-or fi mistuit și ei în neant precum Combinatul? Iată câteva nume: Ene Țurcanu, mai marele regiunii Suceava, Gh. Topcian, șeful raionului Gura Humorului, Emilian Antonesei, directorul I.M. Suceava, Dan Nicolescu, șef de șantier la Frasin, secretarii de partid ai obiectivului, Eremia Giosan și Petru Bezuhanici…
Din vorbăria grandilocventă de atunci („Falnicii noștri munți au pornit să-și reverse izvoarele bogate de materii prime…”) se cuvine reținut esențialul: după ani și ani de trudă (cu sacrificii în cel mai deplin înțeles al cuvântului!), după săparea unui tunel de patru km pe sub muntele Aluniș, după ridicarea halelor și dotarea lor la nivelul de sus al tehnicii de atunci, după ridicarea unui oraș „din iarbă”, se întrevedea o hotărâtoare contribuție a minei bucovinene la bunăstarea industriei naționale a neferoaselor. Cine trece azi prin Ostra are a vedea un oraș încremenit, care și-a uitat propria rațiune a existenței și-i locuit mai ales de bătrâni (tinerii au plecat în străinătățuri), alături de un imens morman de ruine, parcă decor al unui film horror – fostele instalații industriale inaugurate cu fast în 1965…
Răsfoiesc textele transmisiilor risipite în văzduhul anilor ’60 și constat cu uimire că pe unde am fost și se celebrau inaugurări, azi bate vântul și țipă buha. Am transmis în direct, iată filele, festivitatea intrării în funcțiune a Combinatului de fibre artificiale de la Chiscani – Brăila, cu multe mii de angajați. Acolo se dădeau în funcțiune o fabrică de celuloză, una de celofibră și celofan, considerate, atunci, printre cele mai moderne din Europa, o fabrică de cartoane duplex-triplex, o fabrică de sulfură de carbon – toate funcționând cu „Phragmites communis” – banalul stuf al Deltei.
Pe atunci, interviurile în direct… se citeau de pe hârtiile aprobate în prealabil la București, așa că pot revedea detaliile tehnice înfățișate de (pe unde o mai fi?) inginerul-șef Dumitrescu: „supercordul produs de noi are mare căutare la producerea de anvelope pentru turisme, camioane, tractoare…”. Parcul auto românesc crescând exponențial între timp, s-a înmiit cererea de supercord pentru cauciucuri. Drept pentru care… combinatul a fost desființat – de ce să nu aducem supercord din import? Falnicul Combinat arată acum ca un oraș bombardat și mai trec prin halele făr-de geamuri și acoperiș doar hoții de inox și fier vechi. Nu știu care au fost rațiunile ce au dus la desființarea industriei brăilene (inclusiv uzinele „Progresul”) și-i imposibil să acord credit total gazetelor locale care consideră că Guvernul țărănist Ciorbea a luat hotărârea drept represalii pentru izbânda „roșilor” în alegerile locale. Ei, n-o fi nici chiar așa! Vor fi existând și temeiuri reale, dar constatarea că din obiectivele industriale de la inaugurarea cărora am transmis s-a ales praful și pulberea rămâne: nu le mai enumăr aici, sunt 22, în toate colțurile țării și toate desființate, dărâmate, nimicite. Repet: toate! Ceea ce așează cuvenitul semn de întrebare: românii n-or fi având strop de vocație industrială? Ce-i în putința altora, pentru noi este imposibil? Ori sarabanda intereselor private a avut consistentă și vinovată parte de contribuție? Întrebare la care, probabil, nu vom afla răspunsul niciodată…
