Ținerea de minte a răului

Sfântul Ioan Scărarul a fost un foarte bun cunoscător al complicatelor, iar uneori contorsionatelor stări sufletești pe care le încearcă omul. Această pricepere se vede în tratatul său ascetic, „Scara“, care depășește în finețe, profunzime și realism scrierile moraliștilor francezi, spune părintele Stăniloae.
Undeva pe la jumătatea drumului dintre păcatele brute, grosiere, animalice și păcatele fine, care afectează pe cei înaintați duhovnicește se găsește ceva ce s-ar putea integra în ambele sfere. E ceea ce numim astăzi ranchiună, iar Părinții numeau ținerea de minte a răului. Despre această patimă, Ioan Scărarul vorbește în capitolul 9. Finețea psihologică, talentul literar și subțirimea duhovnicească se văd cu ușurință într-un scurt paragraf în care Ioan Scărarul definește ținerea de minte a răului printr-o serie de sintagme foarte inspirate, care ne vor face să înțelegem cât de mare este pericolul pe care îl reprezintă pentru suflet.
Ținerea de minte a răului se naște din mânie sau, după cum zice autorul nostru, este „fiică a nepriceputei mânii“. Dar, mai mult decât atât, ea reprezintă „urârea dreptății“. Câtă vreme ținem minte răul care ni s-a făcut, nu facem altceva decât să perpetuăm nedreptatea; astfel irosim virtuțile, dobândite altminteri cu mare luptă și greutate.
Ținerea de minte a răului este suferință provocată sieși, automutilare sufletească. Sfântul Ioan Scărarul zice că este „veninul sufletului“, adică îți otrăvește, îți amărăște interiorul, până acolo încât, ca orice venin, ajunge să te ucidă. Dar ținerea de minte a răului este și „viermele minții“. Viermele roade fără încetare, la fel cum în minte lucrează fără pauză gândul răzbunării sau, dacă nu, amintirea răului suferit. Mintea ajunge să se hrănească din aceste gânduri toxice.
Ținerea de minte a răului, spune mai departe Sfântul Ioan Scărarul, este „rușinea rugăciunii“. Când nu iertăm, ne arătăm mincinoși, duplicitari – cerem Domnului ceea ce noi înșine nu dăruim aproapelui („ne iartă nouă greșelile, precum și noi iertăm“). În final ținerea de minte a răului duce la imposibilitatea iubirii, sau la îndepărtarea de la noi a iubirii, la „înstrăinarea“ ei.
Ranchiuna este „un piron înfipt în suflet“, o „simțire neplăcută, iubită ca o dulceață a amărăciunii“. Exprimarea oximoronică este cea mai potrivită pentru a descrie cum este percepută în suflet amintirea răului. Pe de o parte e durere, pe de altă parte e o anumită plăcere care se naște din justificare, îndreptățire sau chiar din dorința de răzbunare.
Dacă în general păcatele au un caracter punctual – se petrec o dată, după care încetează, cel puțin o vreme -, ținerea minte a răului, ranchiuna, are caracter durativ, se întinde în timp și te erodează lăuntric. De aceea Sfântul Ioan Scărarul spune că este „un păcat neîncetat, o neadormită fărădelege, o răutate de fiecare zi“.
Primul pas către vindecare este rugăciunea pentru vrăjmași, de la care trebuie să începem, după cum învață avva Zenon din Patericul egiptean. Când te rogi pentru cel care te-a supărat, ai făcut un pas mare către vindecare, însă nu ai ajuns la capătul drumului. Sfântul Ioan Scărarul spune că vei ști că te-ai vindecat „nu când te vei ruga pentru cel care te-a supărat, nici când îl vei răsplăti cu daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când, aflând că a căzut într-o nenorocire sufletească sau trupească, vei suferi și vei plânge ca pentru tine însuți“.
Să suferi pentru cel care te-a nedreptățit și te-a rănit, ca pentru tine însuți, înseamnă să fii deja asemenea Domnului Care S-a dat pe Sine morții din iubire de oameni. Atunci abia sufletul s-a vindecat cu totul de ținerea de minte a răului.
(Paul Siladi)