Țiganul romantic de altădată și romul pragmatic de azi

Presa mondenă ne ține la curent cu toate cuceririle amoroase trecute în contul muzicanților romi. Știm ce face, cu cine face și de câte ori o face Guță, știm și câte inimi a mai rupt în paișpe Adi ăla cu creștetul cu masa, suntem informați și prin ce borticele o mai vâră Salam.
Toți o fac pe grozavii, dar n-au motive. Ei sunt doar niște epigoni răsuflați ai marilor muzicieni țigani de pe vremuri. Ceea ce pescuiesc ei se poate numi doar caracudă. Cuceririle lor sunt de același nivel cu muzica lor. Manele amoroase.
În perioada interbelică, violonistul și compozitorul Alexander Horvath cânta, cu formația sa de jazz, într-unul dintre marile restaurante ale Londrei. Era țigan și chiar se mândrea cu asta. Arcușul său făcea să vibreze publicul, alcătuit preponderent din femei. El le dăruia damelor emoția muzicii, ele – în lipsă de altceva mai bun – îi dăruiau lui emoția – mai corect zis comoția – trupească. Muzica sa mișca în sufletul lor, sămânța sa se ocupa de partea corporală. Ambele părți ieșeau în câștig.
Din acest motiv, Horvath a și fost târât în câteva procese de paternitate. Procese care nu l-au îngenuncheat; dimpotrivă, i-au asmuțit și mai tare gloria. Omul ajunsese să nu mai facă față admiratoarelor. Nu mai dovedea cu sexul.
Scripcarul ăsta frumos nu era. Nici tânăr, numărând aproape 50 de bucăți anuale. Locuia într-o vilă mișto, dar în Londra treaba asta nu dădea pe spate pe nimeni. Mai cu seamă că prada îi era alcătuită din fetele educate și femeile cu stil. Cultivate, frumoase și de multe ori de viță nobilă. Horvath intrase în limbajul cotidian. „Ești la fel ca Horvath”, îi reproșa soția soțului venit târziu acasă. Sau „te crezi mai grozav ca Horvath?”, când acesta uita ce e modestia.
Muzica țigănească a făcut pași mari înapoi. Manelele întăresc decăderea. Distanța între ce-a fost ieri și ce e azi e distanța dintre Horvath și Guță. Dintre țiganul romantic și romul pragmatic.