Am trăit un an în Italia, în 2002, primul an al marii invazii românești. Consulatul din București era luat cu asalt, iar în Florența bisericile catolice ofereau o dată pe săptămână spațiu imigranților săraci din România și Albania ca să aibă unde să se roage. În centrul orașului o țigăncușă de a noastră circula printre mașini cu mâna întinsă, cerșind sub genericul „Poverina de la Romania”. Eu făceam haz, dar bărbatul meu, nepot al lui Nicolae Iorga, turba de furie și când îi dădea ceva îi amintea să nu mai spună că e din România. Făceam bancuri că ar fi putut spune că e din Ungaria. În autobuzul care urca de la gară la mine la universitate se instalase o ceată de aurolaci, condusă ferm de copiii noștri, dar care conținea și copii asiatici. Limba lor comună era româna de gang și stilul lor de cerșit era foarte agresiv. Făcusem prozeliți. În Gara de Nord pe vremea aceea nu mai găseai aproape deloc specia, intrarea fiind ferm închisă și poliția patrulând agresiv. I-am exportat pe toți delicvenții noștri.
În statistici și rapoarte, migranții din România sunt un succes. Din cauză că sunt plecați nu avem șomaj acasă. Banii pe care îi trimit umflă creșterea noastră economică, pentru că rudele lor rămase acasă devalizează magazinele de electrocasnice. Își fac WC la casa de la țară, bravo lor, că statul nu va avea bani încă o sută de ani să facă veceuri tuturor. În Europa occidentală muncesc în slujbe pe care alții nu le vor, și aduc mobilitate și creștere economică. Când vin în vacanțe aduc cu ei alte pretenții față de comportamentul vameșilor și primarului din sat, aduc o exigență nouă, transferă experiența unei civilizații. Tabloul în mare e perfect. Dar când te uiți mai îndeaproape, o categorie enormă de oameni foarte săraci pleacă în Italia, unde nu găsesc mare lucru de făcut. Rămân pe stradă.
Și chiar din cei care au plecat numai ca să plece, mulți nu au ajuns prea bine. Am remarcat odată vânătăile unei chelnerițe în Italia. Din rebeliune față de tatăl ei polițist, se măritase cu un italian și ajunsese chelneriță la un restaurant de sat. După tejghea, își petrecea viața uitându-se la telenovelele de pe RAI. Bărbatul ei nu câștiga destul și nici nu o trata bine.
Am dat peste o altă fată fără facultate și de numai 24 de ani. La început a fost „badanta”, a stat cu o bătrână, dar nu i-a plăcut. Italia e plină de femei din Moldova și România care vin la îngrijit copii și bătrâne, pentru masă, casă și în jur de 500 de euro pe lună. Nu le place. Românii nu au vocația îngrijirii. Ziarele din Italia sunt pline de povești despre bătrâni neglijați sau abuzați de îngrijitori români și moldoveni, și asta de ani de zile. Geanina trăiește ca un italian și lucrează într-un bar, el i-a găsit locul. „Am serviciul meu, îmi plătesc chiria, cumpărăturile care le am și, la urmă, nu mai rămân cu mai nimica. Reușesc să trimit puțin acasă. Pentru că iau un salariu de 1200 euro – 520 plătesc chiria, pe un apartament mic, că stau singură, 50 euro plătesc lumina, 50 euro plătesc pe gaz”. Fetița a lăsat-o acasă, la părinți. „Ce să fac cu ea aici? Să o dau la azil?”
Nici una dintre aceste persoanele cu care am vorbit prin Italia nu poate spune clar unde e mai bine. „Nici nu mai știm cum era acasă”. „Ne-am obișnuit aici”. O duc greu, dar cred că pentru copiii lor va fi mai bine. „Diferența este că dacă nu rămâi cu nimic, în schimb îți permiți să-i acorzi la un copil ceea ce cere, ce are nevoie”, mi-a spus o mamă singură, din Florența. Iar doi bărbați care lucrează la Roma, în construcții, povesteau: „Depinde la ce muncești. Dacă muncești la români, e greu tare; dacă muncești la italian, se muncește mai puțin. La patronul român e foarte greu. Îi programul lung, te plătește puțin și nu-ți convine. Ziua de muncă acolo se plătește la meseriași la 70, 80 euro pe zi. Și pe mine mă plătește cu 45 de euro. Îs foarte mulți români acolo.”
Am vorbit cu câțiva din ei. Când vin în România, nu îi interesează să pună banii în altceva decât în casă. Să construiască o afacere pentru viitor? Trebuie să te pricepi, și apoi ”Nu trăim 250 – 300 de ani și nu iau nimic după mine”. În satele lor de acasă sunt plecați aproape jumătate din săteni. Toți bagă banii în case „de parcă au ceva de demonstrat”. Casele au cinsprezece camere și gresie, dar nu au canalizare, nici apă, arareori gaz. “În luna august, pe aici, pe la noi nu vezi Dacie. Numai BMW-uri si Passat-uri”, au povestit sătenii studenților mei. În case stau bunicii cu nepoții. Uneori nu stă nimeni, stau doar migranții, vara, când se întorc.
În fond, acest model de viață de pe azi pe mâine, în care nu economisești, nu investești, doar consumi și trăiești ne e foarte familiar. Asta e România rurală, România de supraviețuire, extinsă între timp la scară europeană. Prima noastră contribuție la Europa unită e cultura de supraviețuire. Și, cum suntem mai săraci decât erau portughezii, și mai mulți decât erau grecii, Europa va trebui să se obișnuiască cu noi. Și noi va trebui să ne obișnuim cu ideea că, atâta vreme cât nu vom reuși prin solidaritate socială și bună guvernare acasă să facem mai rentabil pentru orice român să trăiască aici, decât să doarmă în cort pe un maidan de gunoaie la Roma, vom rămâne mulți ani de acum înainte țiganii Europei.
