Când, în 1815, Napoleon evada din insula Elba și debarca pe țărmul Franței, gazetele pariziene anunțau năvălirea „monstrului” și a „balaurului”. Pe măsură ce corsicanul se apropia de capitală, tonul presei se îndulcea, pentru a ajunge să vorbească entuziast despre „întoarcerea divinului Napoleon”.
Mi-am amintit jenantul comportament al strămoșilor presei din hexagon – evident, păstrând proporțiile – citind excelentul articol „Despre Ion Luca” semnat în revista „Ateneu” de Constantin Călin. Potrivit metodologiei sale, universitarul băcăuan merge obligatoriu la document, cercetează atent presa vremii, ceea ce-i permite să propună noi unghiuri de vedere, unele chiar neașteptate, și să îmbogățească zestrea istoriei literare, în multe cazuri subțiratecă și incompletă. Băcăuanul-dornean Ion Luca, figură cu totul aparte în galeria scriitorimii bucovinene, n-aș zice că prea a fost băgat în seamă, în afara unor cercetări locale, atât sucevene, cât și băcăuane. Călinescu îl pomenește de două ori, dar numai în capitolul pur tehnic „Bibliografie” – deși Ion Luca a fost, în perioada interbelică, răsfățatul teatrelor, ajungând la performanța rară pe atunci de a fi jucat concomitent la toate cele trei Naționale (București – Iași – Cluj).
Era un personaj incomod, orgolios, arbora aere de superioritate și-i agasa pe băcăuani cu diversele titluri arogate (de altfel, cu îndreptățire), cel de profesor, preot, avocat, scriitor, dar mai ales cu doctoratul în drept, care, în orașul de pe Bistrița, avea statut de rara avis. S-ar putea să fi rămas singurul care l-a cunoscut încă din 1947-48: părinții mei erau în relații amicale cu Ion Luca și-mi petreceam vacanțele de vară în vilișoara de la Dorna, str. Parcului nr. 37. Asta până ce Sfatul Popular a considerat că-i risipă de spațiu pentru un singur titular de contract, așa că i-a plantat în casă un… milițian care să ocupe spațiul „excedentar”.
Am relatat cu alte prilejuri colorata conviețuire sub același acoperiș a scriitorului cu milițianul, așa că nu mai revin. Pe Luca l-am revăzut peste câteva decenii, când, absolut regretabil și impardonabil, l-am refuzat de două ori: și ca director de editură, și de Teatru Național…
Mă întorc la corsicanul preschimbat din „oribil balaur” în „divinul Napoleon” – și asta din pricina unor oarecari (depărtate) similitudini biografice cu dramaturgul din orașul lui Bacovia. Desigur, totul petrecându-se „la scară”; mecanismul însă, rămâne același: ești înghiontit și dat la o parte până când soarta îți oferă oarece recunoaștere națională și-i obligatoriu să se recurgă la întoarcerea „ca la Ploiești”. La Bacău, unde Ion Luca era unanim considerat incomod și antipatic, scriitorul a fost gratulat constant cu epitetul ornant „dezechilibrat geniu rătăcit”. Asemenea lui Creangă, fusese dat afară din diaconie întrucât „păcătuise atât contra dogmelor, cât mai ales contra disciplinei bisericești”. Refugiat ca avocat, în Barou, a fost primit cu și mai multă ostilitate: „morga ridicolă a «doctorului» (…) l-a țintuit pe megalomanul reclamagiu la poarta valorilor, prin care n-a putut strecura, până astăzi, nici măcar un deget.”
În altă gazetă: ”Sub pojghița titlurilor, acest personaj întunecat, care, când râde, în realitate rânjește, jumătate om, jumătate popă, măsurat și liniștit în aparență, dar cu Belzebuth sub piele, reprezintă un punct patologic în societate”. Alt pamfletar descoperă că, încă din clasa I de liceu, colegii l-au poreclit pe Ion Luca „țicnitul”. Vremea trece, Luca scrie și iată-l jucat cu piesa „Iuda” la Teatrul Național din București, onoare de care nu mai avusese parte nici un băcăuan. Piesele „țicnitului” sunt apoi puse în scenă concomitent la Teatrele Naționale din Iași și Cluj – performanță, pe atunci, unică. Drept pentru care tonul presei băcăuane se modifică, gradat, după cum urmează: „cunoscutul publicist din localitate”, „reputatul nostru concetățean”, „o cunoscută și însemnată figură băcăuană”, „fiu ales al orașului” – până la „divin” mai rămânând doar o azvârlitură de băț. În numărul din 30 aprilie 1934, gazeta „Bacăul”, care, până atunci, îl făcuse praf și pulbere, anunță că „tonusul moral al autorului s-a evidențiat chiar în orașul său natal”.
Cam așa se scrie istoria. Și la bază, și la vârf.
