Tic-tac

După publicarea articolului „Cui nu-i bate ceasul?” am primit o insistentă invitație din partea dlui Ion Cristea, „tatăl orologiilor” la Iași (și nu numai), de a vizita ornicul cu carillon din Palatul Culturii. Nu mi-am închipuit că va fi o expediție atât de dificilă și, în același timp, de instructivă, încheiată, neașteptat, cu rugămintea ghidului de a-i susține propunerea înființării, în marea familie a muzeelor ieșene, a unei expoziții permanente dedicată Timpului – cel care, potrivit lui Paler, „are prostul obicei de a fi ireversibil”.
Mai întâi am dat o tură nostalgică pe culoarele etajului al doilea, acolo unde, în urmă cu aproape jumătate de secol, câteva camere găzduiau întâia editură din Moldova postbelică, „Junimea”. Chiar că-i ireversibil pârdalnicul timp: totul fiind refăcut, recondiționat și pus milimetric la punct într-o clădire în sfârșit ieșită din reparații capitale (sunt în Iași din 1956: de atunci, an de an, fără răgaz, Palatul s-a tot dres, refăcut, reparat, consolidat…) nu mai aflu nimic din ceea ce mi-ar putea reînvia amintirile formidabilei vârste de 20 și ceva de ani. Parcă, pe culoarele mute, s-ar fi afișat panseul „tinerețea e-o boală din care toți ne revenim”… Ascensiunea către orologiu începe modern și european, cu un lift exterior în întregime vitrat ce-mi evocă gângania transparentă numită Vetrică, regina momelilor la Prut.
Adevărata aventură debutează la nivelul doi: de la lift încolo, drumul se încâlcește: pășești pe tot soiul de punți strecurate printre grinzi metalice „contravântuite”, urci pieptiș scări de lemn, iar cobori, iar urci, încerci să descifrezi încâlceala țesăturii de oțel menită să asigure, din interior, verticalitatea turnului, citești din mers semnăturile neroade scrijelate în tencuiala pereților („Mitică Dan Costel 10.08. 1990”, dar și cele ale ostașilor ruși – de fapt, un ucrainean și un armean – ce-și aveau în 1944 cuibul de mitraliere cu țevile strecurate prin cadranele ceasului), te-ntrebi unde duc cablurile încordate, vibrând parcă, și când, în sfârșit, descinzi în „camera ceasului”, te bucuri de parc-ai ajuns la cabana de pe vârful Dochia! S-a scris destul și cam pretutindeni despre orologiul montat în 1925, n-are rost să reiau descrieri de acum bine cunoscute; mai interesantă s-ar părea a fi actuala ființă a orologiului, devenit mutant în lumea ceasurilor clasice și nou-venit în postata electronicii computerizate. Imposibil ca vechile mașinării făr-de rulmenți, cu piese „sculptate” în materiale supuse, fatal, uzurii, cu lagăre și angrenaje unse în „băiță”, să funcționeze ireproșabil aproape un secol într-un mecanism al preciziei absolute.
Marea supărare a lui Ion Cristea este că industria ieșeană, care, înainte de 1989, construia turele de tanc stabilizate giroscopic ori complicate instrumente de navigație oceanică, nu mai este în stare să confecționeze un pinion sau o biată roată dințată, pentru fiecare astfel de înlocuire fiind nevoit să apeleze la serviciile unei uzine bârlădene – și ea, se pare, cu dificultăți de supraviețuire… Cum-necum, partea mecanică originală, inclusiv carillonul (cel care distribuie loviturile ciocănașelor în clopotele acordate pentru „Hora Unirii”) este menținută impecabil în funcție. Multe dintre vechile orologii din turnurile Europei au renunțat la eterna și costisitoarea resuscitare a angrenajelor ostenite, recurgând la un trucaj de regulă acceptat: un mecanism nou mișcă limbile orologiului, iar carillonul este înlocuit de prestația sonoră asistată de un DVD. Și Cristea a intenționat să recurgă la serviciile electronicii, dar numai pentru a trimite „Hora Unirii” izvodită de ceasul din turn la sute de kilometri distanță. Are stația de emisie trebuincioasă, care bate până dincolo de Chișinău, are aprobările cuvenite de funcționare, dar nici receptoarele din Iași nu mai funcționează: zice-se că deranjează locatarii.
A pus, totuși, electronica la treabă, izbutind o performanță răsplătită cu medalia de aur la un concurs internațional de inventică. Fără a renunța la vechea mașinărie, totuși incapabilă să ofere ora cu adevărat exactă conform exigențelor veacului, a imaginat o ingenioasă instalație de reglare automată: computerul preia ora precisă de la satelit și trimite un semnal unui mecanism care urcă milimetric sau coboară limba pendulei, modificându-i aproape imperceptibil lungimea brațului și, totodată, amplitudinea balansului. Astfel, ornicul din turnul Palatului Culturii arată totdeauna cea mai exactă oră cu putință! Ideea înființării unui Muzeu al timpului, absolut fezabilă (există, în turn, trei mari camere disponibile), va trebui să treacă mai întâi de exigențele pompierilor, care-s convinși că, aducându-se vizitatori până-n creștetul turnului… sporește numărul eventualilor sinucigași prin defenestrare! Drobul de pe horn, adicătelea…