Ți-am zâmbit dintre morminte

Oboseala te împinge să faci lucruri ce pot părea pentru restul lumii anormale. De ceva vreme mi-am asumat rolul de scriitor. Am reușit să-mi formez un nucleu de cititori. Privesc altfel tot ce este în jurul meu. Aud o frază pe stradă. Văd o situație ieșită din comun. Ascult pe unul. Ascult pe altul. Și de aici plec în construcția unui articol sau a unei povestiri. Obsesia mea, după cum bine știți, este legată de lumea postapocaliptică. Sunt convins că rasa umană are nevoie de o resetare. Spre asta ne îndreptăm. Se vorbește în Biblie despre învierea morților. Sper să prind vremea aia. Invazia zombi.
Sunt seri în care stau în fața foii albe și încep să desenez frumos. Un decor sinistru. O liniște deplină peste un cavou colectiv. Un supraviețuitor. Nici el nu știe de ce mai este în viață. Are resursele planetei la picioare. Încet, încet intru în starea asta. Ce ar trebui să fac? Cum îmi voi păstra sănătatea mintală și integritatea fizică? Îmi zboară prin minte tot felul de cunoștințe, de idei, de sfaturi pe care le-am citit sau văzut prin filme. Cum voi reuși însă să descriu disperarea supraviețuitorului? Cum voi reuși să transmit frica, groaza, panica, starea aia de sfârșeală atât înăuntrul, cât și în afara lui? Astea nu mi le pot imagina. Trebuie să trec printr-o experiență terifiantă pentru a putea apoi îmbrăca în cuvinte ceea ce am simțit. Pe cititori nu-i poți minți. Te simt imediat. Îți dibuiesc scăpările, temerile, superficialitatea. Am învățat de pe blog să fiu sincer în ceea ce scriu. Nu trebuie să cosmetizez nimic. Din experiențele mele de la orele de anatomie știu că e ușor să diseci oameni. Nu e însă ușor deloc să te diseci pe tine însuți. Și mai ales să faci asta în public.
Drace! Nu mă las descurajat. Nu pot scrie în seara asta? Nu-i nimic. E noapte. E pustiu pe străzi. E liniște. Pot face ceea ce-mi doresc de mult. Nu stau pe gânduri. Trag o dușcă de Jack. Cum nu sunt vreun anemic, dublez porția. Gata. Sunt pregătit pentru o experiență pe tărâmul morții și depresiei. Sunt pregătit să mă alătur celor care vor învia într-o anumită zi, zisă a judecății. Ies din scară. Aerul are un iz dulceag. Nicio lumină pe la ferestre. Contemporanii mei dorm buștean. Îmi convine situația. Agil ca o felină bântui pe străduța îngustă care mă duce spre bulevard. Merg atent. Sunt concentrat la tot ceea ce e în jur. Dintr-o tufă sare un câine. Îl ignor. Javra are însă altă părere. Mârâie. Trec nepăsător. Ăsta turbează și-și cheamă colegii de tomberon. Mă văd înconjurat de cinci potăi care au pus gând rău pantalonilor mei. Nu merge cu cuțu-cuțu. Am în buzunar, așa cum are și eroul meu în rucsacul de supraviețuitor, câteva petarde. Aprind una cu Zippo. Le-am tras clapa javrelor. Zgomotul i-a făcut să o ia la sănătoasa. Sunt dat naibii, nu? Deh! În orașul ăsta păstorit doar de indivizi nepăsători trebuie să fii precaut atunci când ieși pe străzi. Cum plouă mai tare se înfundă așa-zisele canalizări. Cum ninge trebuie să știi să levitezi mașina pentru a parca sau a te deplasa. Iluminat public din părți. Haite de javre pe drumuri. Mizerie. Praf. Insecte. Că doar nu mai stropește nimeni cu nicio soluție. Dar lasă, băh, că noi suntem civilizați, plini de drepturi și ajutoare sociale. Lasă, băh, că sunteți așa de proști încât plătiți în fiecare zi bani grei pentru mocirla în care trăiți. Fără să comentați. De ce dracu’ să plătești pentru a trăi în neolitic? Gândurile astea îmi fac bine. Îmi aduc nervii de care am nevoie pentru a nu mă lăsa sedus de nepăsare.
Ajung. Cimitirul. Liniștea asta nu o poți găsi decât aici. Bântui ca fantoma printre morminte. Mă așez pe o bancă. Citesc tot felul de nume de pe crucile din jur. Vieți. Vieți pierdute cu rahaturi. Cu stres, cu nervi, cu griji, cu nesiguranță. Vieți scurte. Ce înseamnă câteva zeci de ani la nivelul Sistemului Solar? Ce înseamnă o viață pentru Univers? Nimic. Vieți din care au mai rămas doar câteva oase. Divelor! Frumuseților! Botoaselor! Ce rămâne din voi? Ăsta e adevăratul vostru parfum, nu sticla de Armani pe care o consumați săptămânal. Parfumul deșertăciunii. Uite unul. A trăit 70 de ani. A murit acum 20 de ani. Are chiar și poză pe cruce. Moșule, ce viață ai avut? Acum ești oale și ulcele. Cum vei mai învia tu? Iau o mână de pământ. O bag în buzunar. O voi pune într-o clepsidră. Cu ea voi măsura timpul. Timpul morții. Timpul mormintelor. E liniște. E plin de cavouri. Urmează cavoul comun. Al nostru. Al tuturor.
Un zgomot. Înțepenesc. Zgomot de pași. Se mișcă greu cel care-i produce. Sting țigara și mă ascund după spătarul băncii. Vine după mine. A început invazia zombi? Îmi convine. Sunt viu, da? Eu am scăpat de virusul Z. Pași. Pași. Pași. Nu se opresc. Sunt stană de piatră. Știu că sunt atrași de mișcare și zgomot. Mai știu că sunt prins pe picior greșit. Nu am nimic la mine. Nu pot face față situației. Trebuie să ajung în apartament. Exact ca eroul meu, trebuie în primul rând să fiu în siguranță. Ceva însă nu mă lasă să plec până nu mă lămuresc. Am plumb în picioare. Inima îmi bate de să sară din piept. Simt ceva ce nu pot defini. Frică, amestecată cu disperare dar și curiozitate.
Într-un final decid să pun capăt tensiunii. Mă ridic. Ochii mi s-au obișnuit de mult cu întunericul. Îl văd. E la 10 metri de mine. E plin de sânge. Are un ochi umflat. Se mișcă foarte greu. Mă apropii de el. Nu mă bagă în seamă. Acum e momentul adevărului.
– Hei! Fac eu.
Rămâne pe loc. Ochiul sănătos dă să-i iasă din orbită. Tremură.
– Ce-i cu tine pe aici?
Nici un răspuns. A rămas nemișcat. Sunt lângă el. Tâmpit mai sunt. Nu e nici un zombi. E unul bătut zdravăn. Țapăn de beat. Și speriat. Mare bou am fost. Era să-i provoc un infarct omului.
– Hei! Calmează-te! Ce ai pățit? Te pot ajuta?
Ăsta îngaimă ceva.
– Zi mai tare.
– M-ai speriat de am făcut pe mine. Ce dracu’faci prin cimitir?
– Lasă asta. Vrei o țigară?
Aprind două. Îi pasez una. Îi dau un gât de Jack din sticla specială din buzunarul de la piept. Ăsta învie.
– Ce dracu ai pățit? Cine te-a compostat așa?
– Am băut. Cu colegii de muncă. Și am plecat acasă cu bicicleta.
– Na, și?
– Căcatul ăsta de vale, a dracului să fie ea! Am confundat frâna din față cu cea din spate. Aveam viteză și m-am dus direct în cap. Atât îmi amintesc.
– Și unde e bicicleta?
– Nu știu. Pe aici e o scurtătură către casă.
– Hai naibii la spital. Ești ca un zombi.
– Ce e aia? E grav?
Mă abțin de la orice comentarii. Chem un taxi și-l las în fața spitalului pe alcoolistul ăsta care mi-a dat iluzia invaziei zombi. Nu a fost să fie azi. Poate data viitoare.