Citind titlul volumului de versuri „Exerciții de înviere”, scris de Theodor Damian, te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu o carte de teologie sau cu o culegere de predici pe tematica nemuririi sufletului. Dar de îndată ce deschizi această carte, îți dai seama că vocația teologică și poetică a lui Theodor Damian s-au îmbinat într-un mod armonios, pentru a da naștere unei poezii cu totul speciale în literatura română.
Descoperind mistereCodificarea sub formă de poezie a unei cugetări filosofice și de multe ori religioase poate să surprindă pe un cititor neinițiat în acest meșteșug, dar chiar și în acest caz, efectul va fi benefic, fiindcă până la urmă, o poezie este mai expresivă decât o mie de cuvinte spuse altfel.
De aceea, prin volumul „Exerciții de înviere”, autorul ni se oferă drept călăuză în descoperirea și acoperirea misterelor pe care le întâlnim de-a lungul cărării vieții, a temelor fundamentale ce stau la granița dintre lumină și întuneric, viață și moarte.
„Scrisorile pelerinului”Trăind într-o lume fracturată de o geografie nemiloasă, ce desparte teritorii întinse de uscat cu oceane adânci, dar și cu o diversitate uneori, aberantă, de tradiții, culturi și istorii, cel care călătorește constată că niciodată nu ajunge la acel repaus care să-i ofere odihna deplină.
Tot astfel, Theodor Damian ne poartă prin diferite locuri și timpuri în „Scrisorile pelerinului”, un pelerin aflat în căutarea unui Ierusalim pe care nu-l găsește și care poposește din loc în loc prin Malta, stând de vorbă cu cavalerii, mergând printre palmierii Granadei, unde „verbele la timpul trecut/ se îneacă în prezent”, ajungând chiar și în nordicul Helsinki, unde „la ora zece noaptea/ soarele e încă pe cer”, sosind în Argentina, unde „am mai călătorit/ de la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis”, revenind din nou, în emisfera nordică, pe malul Mării Baltice, la Malmo și continuând astfel, pe întregul mapamond.
„Atunci am văzut luna”Un pelerin sau un peregrin este o persoană ce nu își găsește niciodată, nici locul și nici identitatea, care în final, abandonează călătoria geografică pentru una spirituală în lumea ideilor, a lui Platon, în lumea filosofilor și în lumea religiei. „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii/ atunci am văzut luna/ prima oară/ înainte de a se naște.”
Până la urmă, frumusețea autentică, repaosul cosmic și exercițiile de înviere se regăsesc în această frumusețe interioară, în această căutare după iluzii deșarte, după „Atingerea oului cosmic” și a „Foamei de unu”, pentru a ajunge la timp „La slujba de seară”, pentru a vedea „Un clopot arzând”.
„Un cântec de dragoste”„Un cântec de dragoste/ învolburează marea cea mare/ se aude pe plajă/ dar înfiorează adâncul/ și răscolește întreg universul.” Întotdeauna, lângă marea cea mare se întâmplă să găsești și să te regăsești același și cu totul altul, revenind la originile vieții, ale istoriei și ale întregului univers, pentru că o înviere înseamnă o întoarcere, o redare spre viață a ceea ce era mort, o apariție a celui dispărut.
Dar pentru o înviere autentică ne trebuie un templu, o jertfă, o slujbă și-un mormânt care să fie deschis prin har sfânt. „Templul este fierbinte mereu/ tămâia și jertfele și inimile/ îl țin încins/ așa cum cuprinsul se încinge de necuprins.”
Eternul Cuvânt
Prin urmare, citind versurile scrise de Theodor Damian, ajungem la acel „Țipăt dintâi”, la acea întâlnire cu originile a tot ce există, pentru ca în final, să ne întâlnim cu noi înșine, stând la margini de ceruri și de pământ, așteptând învierea aceea ce nu poate niciodată să moară – Eternul Cuvânt.
Sursa: www.phoenixmission.org