Cajvana, orașul vegheat de legendarul stejar multisecular al Dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, ar putea figura pe harta turistică a Bucovinei ca urbea în care se găsește cel mai bogat tezaur particular de cusături tradiționale.
Peste 120 de costume populare, care ilustrează diversitatea portului tradițional românesc din Bucovina, cărora li se adaugă un număr impresionant de ștergare cusute cu motive populare, sunt păstrate cu sfințenie, în două încăperi special destinate, în casa familiei Ilițoi.
Aproape toate (cu unele excepții, care constau în câteva piese de port popular moștenite de la părinți, bunici și străbunici) sunt rodul muncii de-o viață a gospodinei Floarea Ilițoi.
Cămăși vechi, dar cu țesătura albă ca laptele
Costumele populare, predominant femeiești (alcătuite din cămăși, catrințe, brâie și bârnețe), dar și piese de port popular bărbătesc (cămăși și ițari, precum și brâie și curele cu motive ornamentale cusute cu mărgele) sunt frumos rânduite pe lavițe, scaune, lăzi de zestre sau sunt atârnate pe umerașe în cele două încăperi în care sunt etalate ca la muzeu.
Cea mai veche dintre piesele de port popular este o cămașă de circa 200 de ani, “cusută cu bumbac”, pe care Floarea Ilițoi o are de la străbunica ei.
Cămăși vechi, dar cu țesătura albă ca laptele pe care strălucesc, cusute în motive florale sau geometrice, mii și mii de “mărgele mărgăritar”.
“Urzesc, țes și cos de când mă știu”
Măruntă de statură, robustă și zâmbitoare, Floarea Ilițoi, care a trecut pragul vârstei de 60 de ani, a învățat să lucreze cu acul de mică.
Dar nu numai cu acul, pentru că, așa cum spune ea, “urzesc, țes și cos de când mă știu”. Așa a fost în familia ei, iar îndemânarea și meșteșugul s-a transmis din generație în generație.
Au fost trei fete la părinți și-și amintește de anii în care “dacă nu-ți coseai singură cămașa, nu aveai ce îmbrăca”. Trei fete care și-au lucrat de mici zestrea cu mâna lor.
“Lucram acasă sau la șezătoare – spune ea – lucram la lumina lămpii fiindcă nu aveam curent electric, lucram liniștite și mult”.
“Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!”
Se lucra pe pânză țesută în casă și erau vremuri în care numai contractând animale cu statul se puteau cumpăra câteva kilograme de bumbac pentru urzeală.
Cânepa se cultiva în grădină. “O topeam la baltă, o spălam, o întindeam, o uscam, o mielițam…și așa aveam fire pentru țesut”.
Floarea Ilițoi își amintește că la școală “ne purtau cu stegulețe și cântam: Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!”.
Tatăl ei, Grigore Buleu, nu s-a înscris în colectiv. Familia a avut de suferit. Într-o primăvară, tatăl tocmai terminase de arat grădina, iar seara a fost arestat. A fost condamnat ca “instigator recalcitrant” la doi ani și jumătate de închisoare.
Școala de cusături naționale, cu artista plastică Ileana Bardă
La un moment dat fetelor li s-a spus că nu mai au voie să vină la școală. Floarea a plecat de acasă și a lucrat șase luni ca “hargată”, la Molid, la o familie care avea “șapte vaci și doi copii gemeni”.
Tatăl, eliberat între timp, a aflat că la Gura Humorului s-a deschis o Școală de cusături naționale și a înscris-o pe fată la cursuri.
A frecventat școala timp de doi ani, având-o ca profesoară pe… artista plastică Ileana Bardă.
Viața a mers înainte. S-a măritat cu Vasile Ilițoi și, așa cum spune ea hâtru, “m-am angajat la soțul”. Vorba vine, pentru că, de la sfârșitul anilor ’60, a lucrat la ICIL.
„Hodorogitul” războiului de țesut
În familia Ilițoi au venit pe rând cei patru copii (Vasile, Traian, Anisia și Grigore), care-au crescut văzând cum mama lor, pe lângă serviciu și treburile gospodăriei, adormea de multe ori pe scaun cu țesătura, acele, ața, mărgelele și degetarul în poală.
Fiul cel mare, Vasile, povestește acum râzând cum era altoit câteodată cu paleta de țesut și era învățat cu treaba și pus „să mute ițele”.
Copiii au crescut ajutându-se între ei atunci când mama lor era ocupată cu cusutul, iar soțul, care lucra ca șofer și venea acasă târziu și obosit, mai mormăia câte-odată când nu se putea odihni din cauza „hodorogitului” războiului de țesut.
„Le-am lucrat, le-am adunat și le țin bine!”
Lucra și câte trei luni la o cămașă. Dar nu făcea acest lucru pentru bani; era plăcerea și bucuria ei. Un timp a lucrat împreună cu sora ei la Arbore, făcând țesături și cusături tradiționale pentru rețeaua de magazine artizanale ale Cooperației Meșteșugărești.
Acum, când copiii și-au făcut rostul lor, iar ea și soțul s-au pensionat, face cămăși pentru nepoți. A avut și are solicitări pentru diverse piese de port popular, dar, așa cum mărturisește ea, nu este interesată să vândă.
Cu-atât mai mult, nu vrea cu nici un chip să se despartă de costumele păstrate în colecția ei. „Sunt dragostea mea – spune Floarea Ilițoi – și dacă nu mi-era drag să le fac, nu le făceam. Le-am lucrat, le-am adunat și le țin bine!”.
„Atâta mi-s de dragi, că nu m-aș despărți de ele niciodată”
În Cajvana mulți locuitori, mai ales cei din generațiile mai tinere, nu știu de această pasiune mistuitoare, care i-a consumat zilele și nopțile Floarei Ilițoi.
Abia anul trecut, cu prilejul sărbătoririi Zilelor Școlii Cajvana, cineva, care a văzut tezaurul de țesături și cusături populare din casa familiei Ilițoi, „a pârât-o”, așa cum zice ea, și a fost invitată să expună la școală. A umplut o sală de clasă cu costumele ei și tot n-au încăput toate.
Mi-a arătat, cu mare bucurie, toate piesele de port popular (între care și cămașa de mireasă a mamei) păstrate în cele două încăperi, netezindu-le și mângâindu-le cu dragoste, și l-a îmbrăcat în straie tradiționale pe soțul său ca să fie fotografiați împreună.
„Atâta mi-s de dragi – mi-a spus ea la plecare, îmbrățișând cu privirea costumele etalate în încăperea mai mare – că nu m-aș despărți de ele niciodată!”.
*
Mi-am amintit că romanciera și jurnalista elvețiană Helene Dufour (care-și semna încă înainte de Primul Război Mondial scrierile cu pseudonimul Noelle Roger) scria în „Gazette de Lausanne” că „Bucovina este o cutie de odoare”. Odoare între care situa, cu siguranță, și portul tradițional al românilor din această zonă, port lucrat cu atâta dragoste de Floarea Ilițoi și păstrat în tezaurul ei din Cajvana.
Mărgică lângă mărgică
Dacă pânza era țesută în casă, mărgelele au constituit întotdeauna o problemă. Cu ani în urmă mai umblau prin sat negustori de la care se puteau cumpăra mărgele în „păpuși” (șiraguri răsucite) sau care le vindeau, foarte scump, „cu degetarul”.
Astăzi sunt mai greu de procurat. Mărgelele mai mari, care încă se mai găsesc, „nu se potrivesc” pentru modelele pe care le realizează ea cu multă migală. Modele pe care nici măcar nu le mai desenează pe pânză, ci le face direct, cosând mărgică lângă mărgică.
„Am ajuns – spune Floarea Ilițoi – să întreb, atunci când merg prin piață, femeile mai în vârstă dacă nu au pe-acasă vreun petec de cămașă, vreo cusătură veche cu mărgele, ca să mi-o vândă”.
Dorința amenajării unui muzeu
Floarea Ilițoi, care și-a însușit toate modalitățile de a coase motive decorative tradiționale pe straiele populare („în cruciți – cum spune ea – pe un fir, în chilim și cu mărgele”), are încă un gând pe care vrea să-l împlinească.
Vrea să amenajeze într-adevăr un muzeu dedicat meșteșugurilor casnice femeiești (țesutul, cusutul…) în care să se regăsească deopotrivă toate uneltele necesare („de la vârtelniță și războiul de țesut, la urzoaiele cu sucală”) și, bineînțeles, tot ceea ce se poate obține prin folosirea lor, culminând cu piesele de port popular.
