Texte de frontieră

Profesorul ieșean Vl. Buțureanu spunea că „de obicei, scriu cărți cei care nu prea operează”. O excepție poate fi aflată chiar printre emulii săi: prof. univ. Mihai Pricop, autor al multor cărți de medicină, tratate, cursuri, se află la cel de al treilea volum de eseistică – „Datoria împlinită”.
A apărut în colecția „Texte de frontieră” a „Institutului european” și poate surprinde doar pe cei care nu cunosc îndeaproape preocupările profesorului ieșean, un fin intelectual, bun cunoscător și colecționar de artă plastică, capabil oricând să susțină o discuție avizată în teritoriul culturii, fie că ar fi vorba despre muzică, literatură, teatru și, mai ales, pictură. Cât despre operații, a săvârșit în lunga-i carieră cu sutele, dacă nu chiar cu miile, așa că aserțiunea mentorului său din tinerețe poate fi inclusă mai degrabă în categoria paradoxurilor de efect. Autorul avertizează: noua apariție „nu este o carte de medicină, ci despre medicină” și pornește de la observația că, totdeauna, „chirurgia poate fi considerată o artă bazată pe știință.”
Nu-i vorba despre simplă înrudire, de tangențe ori întrepătrunderi, ci de însăși esența actului chirurgical, aflat mereu sub o anume zodie a artisticului. Cartea debutează cu un excurs menit să definească locul și rolul școlii în chirurgie, vorbește despre formele de perfecționare (externat, internat, rezidențiat), enumeră calitățile necesare chirurgului, stabilește locul gândirii (creatoare) în economia disciplinei, investighează relația chirurg-pacient, ia în discuție configurația „altarului” în care oficiază (sala de operații), trece în revistă momente, idei și contribuții din istoria medicinii, aduce cuvenitul omagiu înaintașilor, pentru a încheia cu consemnarea aportului confraților în domeniul literaturii (în lunga listă de medici-scriitori mi-aș permite să propun și includerea lui Christian Barnaard, al cărui „roman al inimii” l-am publicat la „Junimea” în urmă cu mai bine de trei decenii).
O observație crudă și plină de adevăr: „chirurgia scurtează viața, pentru că este o muncă grea, cu mari răspunderi, încordări și emoții, muncă exercitată în condițiile unui șoc afectiv cronic”, se leagă cu alta, la fel de tristă și de adevărată: „pe măsură ce experiența crește, rezistența scade.” Asta e, oameni suntem, nimic de făcut! Dacă adăugăm și spusele lui Ovidiu (în „Pontice”) „uneori boala e mai tare decât știința”, concluzia se impune de la sine: chirurgia este o disciplină direct responsabilă de creșterea duratei medii a vieții de la 46 de ani, la 79 (Franța, într-un singur secol), furnizează mari satisfacții celui ce mânuiește bisturiul, dar rămâne constant pândită și de eventualitatea eșecului, ce consumă și ridică responsabilitatea la un nivel de neatins în alte ramuri ale activității umane.
Drept pentru care prof. Pricop pledează pentru ordine și continuă perfecționare, susținând primordialitatea rațiunii cu un citat din Tixier: „mâna nu tremură când creierul nu ezită”. În cazul în care toți confrații ar fi ținut seama de recomandările lui Pricop („Există riscuri previzibile, care pot fi evitate prin luarea unor măsuri adecvate. Neglijarea acestor măsuri poate ține de responsabilitate”), probabil că poetul Cezar Ivănescu s-ar afla și acum printre noi… Într-o vreme în care mulți sunt tentați să creadă că lumea începe și se termină cu noi, autorul ține să omagieze cum se cuvine truda înaintașilor, cărora le datorează mult din ceea ce a izbutit până acum. La galeria marilor chirurgi ai lumii adaugă contribuțiile românești, fără să-l omită pe neuitatul și pitorescul Gh. Chipail.
Cartea se încheie cu un consistent capitol intitulat „Cunoaște-te pe tine însuți”, dedicat în primul rând atenianului Socrate. Nu prea mă simt în largul meu în postata filozofiei antice, așa că mă rezum la comentariile asupra primei părți. O face cu echilibru, măsură și intuiție Gr. Ilisei, prefațatorul acestei cărți de real interes.