Testamentul părintelui Justin Pârvu: „ascultare, pocăință, rugăciune, unitate“

Pe 10 februarie 2017, s-au împlinit 98 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari, mai iubiți și mai cunoscuți duhovnici ai neamului românesc, părintele Justin Pârvu. Viața lui a fost închinată întru totul lui Hristos, fiind din tinerețe „un desăvârșit călugăr“, un mărturisitor în vremurile potrivnice, un părinte care a născut și crescut duhovnicește mulți monahi, monahii, preoți și mireni, un duhovnic care a schimbat destinul multor oameni. De dincolo de veac, părintele Justin continuă lucrarea sa duhovnicească pentru toți cei care îi cer sfat și mijlocire de la Dumnezeu, iar mormântul său permanent împodobit cu flori a devenit un loc de pelerinaj, de mângâiere și întărire întru credință și nădejde.
Cu puțin timp înainte de plecarea sa la Domnul, părintele Justin a fost întrebat: „Ce testament lăsați ucenicilor și în special monahilor?“. Cu ultimele puteri și întărit de Dumnezeu, a rostit rar și apăsat: „ascultare, pocăință, rugăciune, unitate!“. Pe cei patru stâlpi ai baldachinului care acoperă mormântul său, ca pe un jertfelnic sfânt, sunt înscrise aceste patru cuvinte. Pe fiecare stâlp, câte un cuvânt. În cele patru colțuri, adevărate puncte cardinale spre orientarea către ținta supremă, Hristos. Prin aceste cuvinte, părintele Justin vorbește tainic din mormânt și din împărăția drepților că prin împlinirea acestui testament se pot recunoaște cei ce cu adevărat sunt ucenicii săi, așa precum iubirea este semnul prin care se cunosc cei ce sunt ucenici ai lui Hristos (Ioan 13, 35). Prin împlinirea acestui testament sfânt, orice fiu duhovnicesc „ca o zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul“ (Ef. 2, 21), ancorat fiind în stâlpul de foc călăuzitor al părintelui Justin, care, statornic și neclintit, a fost înfipt în temelia Hristos. (I Cor. 3, 11). Prin neîmplinirea testamentului se înțelege de la sine că se ajunge la ruperea de părintele duhovnicesc, la o atitudine de mândrie și orgoliu, ca și cum ucenicul ar fi mai mare ca dascălul său și, implicit, rupere de Hristos, pe Care avva Justin L-a slujit cu credință toată viața. Părintele Justin a fost înzestrat de Dumnezeu și cu darul înainte vederii. Ca atare, în mod profetic, cunoscând frământările și diferențele de opinii ce pot apărea după plecarea sfinției sale din viața aceasta, în societate, ba chiar și în rândul ucenicilor săi, cu demnitatea-i binecunoscută a dorit și dorește ca toți să se manifeste întru aceeași demnitate creștinească și românească. Din cele patru virtuți-testament mă voi opri în mod special în rândurile ce urmează la ascultare.
Ascultarea
Este virtutea și lucrarea la care acest mare duhovnic mărturisitor al neamului nostru românesc a ținut din toată ființa lui. Prin ascultare se înțelege subordonarea voinței proprii față de voința lui Dumnezeu sau față de voința unei alte persoane, în numele lui Dumnezeu. Ea reprezintă ordinea firească în buna rânduire a vieții omului spre desăvârșirea morală, fiind temelia religiei, moralei, ordinii sociale, eclesiale, instituționale, familiale etc. Ascultarea presupune ordine, bună rânduială, așezare firească, iar neascultarea înseamnă dezordine, neorânduială, abatere de la legea firii după binecunoscuta sintagmă a Sfinților Părinți: „Ascultarea este viață, neascultarea este moarte“. Ascultarea, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, „este calea cea mai scurtă și mai sigură către Împărăția lui Dumnezeu“. Sfântul Ioan Scărarul zice că „cel ascultător moare sieși, căci pentru toate va răspunde cel de care se face ascultare“.
Dumnezeu Însuși se descoperă poporului ales cerând ascultare: „Ascultă, Israele, și să te silești să împlinești toate acestea…!“ (Deut. 6, 3-4). Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este întru totul ascultător Tatălui: „Ascultător făcându-Se până la moarte, ba încă moarte pe cruce“ (Fil. 2, 8) și în stare de dăruire jertfelnică, chiar cuprins de sentimentul fricii de moarte, dorește ca toate să se împlinească „nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu“ (Luca 22, 42). Maica Domnului, la rându-i, este întru toate ascultătoare planului mântuitor al Preasfintei Treimi, supunându-se adumbririi Tatălui, primind pogorârea Duhului și primind în pântece pe Cel-neîncăput, zice: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău“ (Luca 1, 36). Așadar, ascultarea este marea taină întru care s-a lucrat mântuirea neamului omenesc, căci neascultarea ca fiică a mândriei a fost pricina căderii îngerilor răi sau a protopărinților Adam și Eva și este pricina căderii fiecărui om. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin spune că „Hristos prin ascultarea Sa a venit să vindece neascultarea lui Adam“.
Toate păcatele omenești se nasc din întreita ispitire: pofta trupului (plăcerile trupești), pofta ochilor (dorința de înavuțire) și trufia vieții (mândria) (I Ioan 2, 16). Împotriva acestei întreite surse de păcătuire, viața monahală, prin cele trei voturi, propune o luptă prin cele trei sfaturi evanghelice: fecioria, sărăcia și ascultarea.
Părintele Justin și-a asumat din anii tinereții crucea voturilor monahale și la toate a ținut foarte mult, împlinindu-le cu prisosință. Referitor la ascultarea de bunăvoie, trebuie să remarcăm faptul că părintele Justin a dat pildă de ascultare desăvârșită față de stareții săi pe care i-a avut: la Durău, în primii ani de călugărie, când n-a ieșit niciodată din cuvântul starețului său, chiar dacă ascultarea de a servi la mese musafirii, uneori până la ore târzii de noapte – cum însuși mărturisește -, nu i-a plăcut niciodată, dar nu s-a sustras nicidecum de la împlinirea ei; la Secu, între anii 1967-1977, după venirea din temnițele comuniste, a fost ascultător starețului Gherontie Ștefan, chiar dacă, forțat de Securitate, îi urmărea fiecare pas, fiecare convorbire și pe credincioșii care îl vizitau la chilie; la Mănăstirea Bistrița, unde starețul Ciprian, cu binecunoscuta-i diplomație, ținea și la mănăstire și viețuitorii ei, dar și la „organele“ de la județ sau de la centru care erau mereu prezente în mănăstire; sigur că părintele Justin, dimpreună cu un alt mare duhovnic, Ioanichie Bălan, era în atenția acestora și se simțea în „vizorul“ lor. Părintele, obișnuit cu toate aceste metode, cu o maturitate care-l ridica deasupra tuturor vânzolelilor mărunte, se făcea că nu vede și că nu pricepe și își continua lucrarea misionară cu credincioșii care descoperiseră în el povățuitorul duhovnicesc de care aveau nevoie. Niciodată nu s-a răzvrătit împotriva vreunui stareț, nu a comentat sau înfruntat deciziile acestuia, ci, dimpotrivă, s-a manifestat cu mult respect, cu cinste și cu ascultare desăvârșită, fiind pildă și pentru monahii tineri care erau primiți în mănăstirile respective. Bunăoară, dacă ar fi avut nevoie pentru vreo trebuință oarecare să plece din mănăstire, așa precum rezultă din arhiva mănăstirilor Secu și Bistrița, săvârșea aceasta numai după obținerea regulamentarului bilet de voie. Dacă avea vreo nemulțumire sau o propunere, o aducea la cunoștință starețului cu multă decență, fără să supere sau să tulbure prin ceea ce spunea. Din acest motiv, stareții respectivi l-au iubit, l-au prețuit și l-au avut la inima lor pe părintele Justin și nu de puține ori și ei se sfătuiau cu el.
„Închinăm această mănăstire Înaltpreasfinției Voastre care reprezentați «Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului»“
După 1991 și după întemeierea Mănăstirii Petru Vodă, după ce el însuși ajunge stareț, pe de o parte se manifestă cu ascultare față de ierarhi și exarhi, iar pe de altă parte pretinde ascultare de la cei ce veneau în obștea înființată de el, ca mod concret al viețuirii monahale.
Ascultarea față de ierarh, de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, se vede din faptul că pentru orice lucrare de la așezămintele sale de la Petru Vodă sau Paltin a cerut binecuvântare scrisă sau verbală, precum rezultă din arhive sau din mărturiile sale, un exemplu în acest sens fiind manifestarea bucuriei părintelui atunci când a obținut aprobarea de a începe slujirea liturgică în biserica încă neterminată, sau pentru a săvârși Sfântul Maslu în noaptea de joi spre vineri. O dovadă impresionantă a supunerii față de ierarh este afirmația părintelui din cuvântul rostit la sfințirea Bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“ din data de 8 noiembrie 2005: „Ca într-un tablou votiv, închinăm această mănăstire Înaltpreasfinției Voastre care reprezentați «Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului» (I Tim. 3,15), mulțumindu-vă din adâncul inimii că ați consacrat mănăstirea noastră ca spațiu al slujirii sfinte al lui Dumnezeu, ca loc al rugăciunii neîncetate și ca punct unde cerul se întâlnește cu pământul. Vă așteptăm cât mai des, pentru a ne ruga împreună și a ne împărtăși cuvânt de zidire duhovnicească, bineștiind că atunci când se află în mănăstire, arhiereul este cel dintâi între monahi“.
Se înțelege că atunci când a spus: „Închinăm această mănăstire Înaltpreasfinției Voastre…“ înseamnă că sunt cuprinse aici toate ale mănăstirii, inclusiv obștea cu toți viețuitorii, inclusiv schiturile pendinte de aceasta, inclusiv toate daniile pe care le-a primit de la oameni cu inimă mare, înțelegând că aparținând Bisericii acestea, de fapt, aparțin lui Dumnezeu.
De asemenea, la sfințirea Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului“ – Paltin de către Preasfințitul Episcop Calinic Botoșăneanul, sau a paraclisului din deal de către Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan, părintele Justin a manifestat o bucurie duhovnicească a datoriei împlinite, a pecetluirii muncii sale de către ierarhii dragi inimii sale și o legătură spirituală caldă și firească, transmisă în mod tainic și în inimile credincioșilor.
Ascultarea a fost „legea“ pe care părintele Justin a impus-o în așezămintele sale pentru toți ucenicii săi și se tulbura și certa cu asprime pe cei ce nu făceau ascultare, dându-le canon spre îndreptare. Pe monahii tineri care veneau la el plângându-se împotriva stareților lor, părintele Justin îi îndemna la ascultare fără de care nu este nici liniște sufletească, nici mântuire.
Să nu uităm testamentul său întru permanenta noastră naștere în Hristos: ascultare, pocăință, rugăciune, unitate.
(Sursa: Ziarul Lumina)