Termenul de „părinte” utilizat în spațiul eclesial

Cuvântul „părinte” provine de la termenul grecesc „patir” și a avut o deosebită evoluție și multiple sensuri până când a fost stabilit înțelesul sau semnificația exactă. Acest termen este de fapt de origine sacră. În Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, termenul de „părinte” exprimă relația dintre învățător și ucenic asemenea relației dintre tată și copil; învățătorul era tată, iar ucenicul era fiul.
Sfântul Irineu vorbește în acest sens: „Cine a primit învățătura de la cineva e numit fiu al celui care îl învață, iar acesta din urmă e numit tatăl său”.
Un alt părinte al Bisericii, Clement Alexandrinul, precizează: „La fel numim noi părinți pe învățătorii noștri”.
În primele secole, calificativele de „tată” sau de „părinte” erau întrebuințate în special pentru episcopi. Sfântului Ciprian, pe vremea când era episcop, i se adresau numeroase scrisori cu titlul „Părintelui Ciprian”. Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, era numit de către iudei și păgâni „Învățătorul Asiei, Părintele creștinilor”.
Începând cu secolul al IV-lea, numele de „părinte” și mai apoi de „sfinte părinte” exprima autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinței, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: „Acelora care ne întreabă le comunicăm ceea ce ne-au învățat Sfinții Părinți”. Deci, termenul de „părinte” avea să fie consacrat Sfinților Părinți care au statornicit învățătura Bisericii prin Sinoadele ecumenice și sunt reprezentanții Tradiției doctrinare. Cu timpul, numele de „părinte” a trecut de la Sfinții Părinți, patriarhi și episcopi asupra scriitorilor bisericești care mărturiseau credința cu autoritate și uneori jertfelnicie. De data aceasta, termenul era utilizat cu un nou sens, acela de martor sau mărturisitor al dreptei credințe. Însă, nu toți scriitorii bisericești erau numiți părinți, ci doar aceia care păstrau unitate și comuniune cu Biserica și care trăiau în sfințenie și credință statornică.
Astăzi, termenul „părinte” are aceeași valoare ca în primele secole. Atât episcopii, cât și preoții și toți slujitorii sfântului altar sunt numiți „părinți” pentru că prin Taina Hirotoniei au primit puterea harică de a conduce, îndruma și învăța pe creștini.
Cu atât mai mult se cuvine să cinstim fețele bisericești cu numele de „părinte” pentru că aceștia (episcopul și preotul) îndrumă viața tuturor potrivit dreptei credințe și mărturisirii moștenite de la Sfinții Părinți. Părinte este, așadar, cel care se roagă, îndrumă și duce spre mântuire pe fiii săi duhovnicești. (Răzvan George TOPALĂ)