Termeni cu sens exclusiv creștin

În rugăciunea „Tatăl nostru” toate cuvintele sunt latine, cu trei excepții, iar în „Simbolul credinței” 90 % sunt cuvinte latine. Iată cei mai de seamă termeni latini din lexicul creștin romanesc: ajun (adjuno, are), altar (altare), botez (baptiso din grecește), cer (coelum), a crede (credo, ere), creștin (chrestianus), cruce (crux, is), a se cumineca (communico, are), a se cununa (corono, are), a se închina (inclino, are), a îngenunchea (ingenuculare), înger (angelus, din grecește), a jura (juro, are), minune (mirio, are), nun-nanas (nunus), nunta (nuptia), păcat (peccalum), părinte (parens), a ruga (rogo, are), tâmplă (templum), a toca (tocco, are), sant pentru sfânt (sanctus) etc.
Unii termeni de credință au fost creați direct de strămoșii noștri, prin preoții lor, tot din latină, deci sunt complet diferiți de cei folosiți în Biserica apuseană încă din secolul II. Aceasta este cea mai puternică dovadă că romanii n-au fost creștinați de “misionari” de la Roma, care ne-ar fi impus termeni apuseni. Iată cele mai de seamă exemple.
Spiritualitatea termenilor creștini
Noi, ortodocșii români, folosim termenii credeu, pentru crez (nu, symbolus), credință (nu, fides); Tată (nu, Pater), Treime (nu, Trinitas), Făcătorul lumii (nu, creator mundi), împărăția lui Dumnezeu (nu, regnum Dei); ființă (nu, substantia); Fecioară (nu, Virgo), rugăciune (nu, oratio), iertare (nu, remisio), întrupare (nu, incarnatio), răstignire (nu, crucificatio), înviere (nu, Ressurectio); înălțare (nu assumptio); răscumpărare (nu, redemptio) etc. (Pr. D. Staniloae, Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4 din 1979, p, 563-590).
Unii istorici catolici susțin că “apostolul” daco-romanilor din nordul Dunării ar fi fost Sf. Niceta de Remesiana (+414). Teza lor este, însă, infirmată de martirii creștini din Dobrogea din sec IV, de numeroasele obiecte paleocreștine din secolele III – IV, de numeroșii episcopi de Tomis de care am amintit, de bazilicile din Dobrogea și mai ales de cele două lăcașuri de cult descoperite în nordul Dunării (M. Păcurariu, Pagini de istorie bisericească românească, Sibiu, 1991, p. 3-4).
Încreștinare
În privința jurisdicției bisericești asupra comunităților creștine nord-dunărene, aceiași istorici catolici susțin că toate comunitățile din provinciile dunărene ar fi existat sub jurisdicția Romei. Este cunoscută reforma împăratului Dioclețian și împărțirea definitivă a Imperiului Roman în cel de apus și de răsărit din 395. Schimbările au avut urmări și asupra organizării bisericești. Astfel, prin decretul împăratului Teodosie II din 421, toate bisericile din prefectura Iliricului, care făceau parte din Imperiul de răsărit, erau subordonate Arhiepiscopului de Constantinopol. Prin “Codicele Teodosian” din 438, se prevedea din nou subordonarea Iliricului față de Constantinopol. Deci, Biserica străromană n-a stat niciodată sub jurisdicția Romei, mai ales că în primele trei secole, fiecare Biserică locală își avea propriul său episcop, bucurându-se de o deplină independență și nedepinzând canonic de nici un alt ierarh.
Începând cu secolul VII, pe teritoriul României s-au așezat slavii, care, în contact cu autohtonii, s-au încreștinat treptat. După opinia unor mari istorici, P. P. Panaitescu sau C. C. Giurăscu, începând cu secolul X s-a introdus slavona în slujbele bisericești oficiate în bisericile românești nord-dunărene. Explicația este că existau grupuri de slavi, ai căror conducători voiau în biserici o limbă pe care să o înțeleagă și nu limba română, înțeleasă numai de autohtoni. Astfel, s-a adoptat treptat slavona de către Biserică și clasa cnezială românească, fiind introdusă mai târziu și în cancelariile Țării Românești și Moldovei (M. Păcurariu, Pagini de istorie bisericească românească, p. 4 – 5).
Miracolul românesc
Prin introducerea “ritului bizantino-slav” în bisericile noastre începând cu secolul X, am rămas mai departe în Biserica Răsăriteană, fiind până astăzi singurul popor de limbă și origine latină, dar de credință ortodoxă, deci legat de Roma prin limba și de Constantinopol prin credință, purtând “sigiliul Romei și amprenta Bizanțului”, după fericita expresie a lui Nicolae Iorga. Mai mult, “această sinteză de latinitate și Ortodoxie, ea însăși un miracol și o formă de originalitate unică, a ajutat poporul român să se mențină, prin latinitate neconfundat în lumea slavă, iar prin Ortodoxie neconfundat în lumea naționalităților catolice din vecinătatea apuseană” (Pr. D. Stăniloae. Rolul Ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale, în „Ortodoxia” m. 4/1979, p. 529).
Într-adevăr, noi, românii, suntem singurul popor neo-latin care purtăm numele strămoșilor romani, ceea ce implică o puternică conștiință a latinității noastre, dublată de credința ortodoxă, conștiința ce poartă în ea toată bogăția spirituală, hărnicia și demnitatea Romei, alături de frumusețea, adâncimea și spiritualitatea Bizanțului. Dacă românitatea este conștiința însăși a neamului nostru, implicând unitatea și permanența, forța decisivă care integrează elementul acestei conștiințe, o constituie spiritualitatea răsăriteană ortodoxă, care menține și promovează unitatea și permanența românească.
Să fim mândri că aparținem neamului românesc, cu un creștinism de origine apostolică, păstrând peste secole splendoarea romanității și profunzimea credinței ortodoxe, în ceea ce istoricii numesc “miracolul românesc”.
(Pr. prof. dr. Cezar Vasiliu)